Călinescu, ENIGMA OTILIEI – Tema și viziunea despre lume, dintr-un roman, aparținând perioadei interbelice

În perioada interbelică, în literatura română se desfăşoară o intensă polemică referitoare la roman. Eugen Lovinescu teoretizează modernismul ca doctrină literară, susţinând manifestarea lui. G. Călinescu se opune ideilor lovinesciene privind necesitatea modernizării şi sincronizării romanului românesc. De asemenea, el combate şi teoriile lui Camil Petrescu, mai ales principiul autenticităţii şi influenţele proustiene, militând pentru romanul realist-obiectiv, după modelul lui Tolstoi şi al lui Balzac: „Tipul firesc de roman este deocamdată cel obiectiv”.

După apariţia, în 1933, a romanului „Cartea nunţii”, considerat de autor „un exerciţiu narativ minor”, G. Călinescu publică în 1938 „Enigma Otiliei”, roman de sinteză estetică, în care realismului obiectiv de factură balzaciană i se asociază elemente clasice, romantice şi moderne.

Viziunea despre lume în romanul „Enigma Otiliei” stă sub semnul concepţiei despre roman a lui G. Călinescu. Acesta afirmă: „Ceea ce conferă originalitatea unui roman nu este metoda, ci realismul fundamental”.

Realismul, curent literar dezvoltat în secolul al XIX-lea, impune o nouă orientare estetică, definită prin reprezentarea veridică a realităţii, prin absenţa idealizării personajelor şi a circumstanţelor în care acţionează acestea. Omul este prezentat ca un produs al mediului social-istoric în care trăieşte şi cu care este în interdependenţă. Materialul epic foarte bogat nu exclude analiza psihologică, făcută însă, de cele mai multe ori, din perspectiva unui narator obiectiv şi omniscient. Sursa de inspiraţie a romanului realist este lumea de zi cu zi, lumea contingentă, pe care scriitorul încearcă să o recreeze respectând principiul verosimilităţii.

Tema principală a romanului este cea socială: viaţa burgheziei bucureştene din primele decenii ale secolului al XX-lea; G. Călinescu îşi definea romanul ca “monografia unei familii bucureştene”. Alte teme sunt moştenirea, paternitatea, parvenirea (toate trei, teme balzaciene), iubirea.

Titlul iniţial al romanului era “Părinţii Otiliei”, ilustrând ideea balzaciană a paternităţii şi punând în evidenţă caracterul de orfană al fetei şi tendinţa celorlalte personaje de a apărea ca protectori ai ei.
Titlul a fost schimbat la dorinţa editorului şi a fost explicat apoi de G. Călinescu: “Această criză a tinereţii lui Felix, pus pentru întâia oară faţă în faţă cu cu absurditatea sufletului unei fete, aceasta este enigma.” Ultima semnificaţie - cea generală - este luminată de reflecţia a lui Felix din finalul romanului: „Nu numai Otilia era o enigmă, ci şi destinul însuşi". Schimbarea titlului deplasează accentul de la un aspect realist, tradiţional, la tehnica modernă, a reflectării poliedrice, prin care este realizat personajul eponim.

Romanul cuprinde 20 de capitole (fără titlu), organizate pe două planuri narative. Planul epic principal urmăreşte istoria unei moşteniri (planul social), iar al doilea cuprinde povestea de dragoste între Felix şi Otilia şi evoluţia lui Felix (planul erotic).

După modelul realist-balzacian, romanul începe prin fixarea coordonatelor temporale şi spaţiale ale acţiunii (incipit descriptiv).

Timpul acţiunii este perioada de dinaintea Primului Război Mondial, în 1909, adică la sfârşitul unei epoci: „Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele 10...”. Epilogul romanului duce acţiunea până după război: „Războiul dădu lui Felix, peste câţiva ani, prilejul de a se afirma încă de tânăr.”

Cea mai mare parte a acţiunii are drept spaţiu casa lui moş Costache aflată în strada Antim, din Bucureşti; alte episoade au loc în casa Aglaei, în casa lui Pascalopol din Calea Victoriei, la moşia acestuia, în Bărăgan etc. Descrierea străzii Antim şi a casei lui Giurgiuveanu, în stil balzacian, este un bun prilej pentru scriitor de a critica amestecul de stiluri arhitectonice ale caselor, aspectul "bizar" al străzii bucureştene, o adevărată „caricatură în moloz a unei străzi italice".

Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea străzii şi a casei lui moş Costache, din perspectiva lui Felix, în momente diferite şi cu replica bătrânului: „Aici nu stă nimeni”.

Perspectiva narativă este cea  a naratorului obiectiv, omniscient, relatând la persoana a III-a.  Viziunea/ focalizarea este deseori internă fixă, centrată pe Felix,  lumea prezentată fiind văzută prin ochii tânărului.

Modalităţile de realizare a frescei sociale, tipologia clasicistă şi arta portretului sunt trei dintre trăsăturile ce fac posibilă comparaţia dintre romanul lui G.Călinescu şi romanele lui Balzac

Autorul particularizează personajele prin câte o trăsătură de caracter dominantă, făcându-le să devină tipuri: Costache Giurgiuveanu – avarul, Aglae Tulea – femeia malefică, „baba absolută”, „fără cusur în rău”, Simion Tulea – alienatul, Titi Tulea – retardatul, Aurica Tulea – fata bătrână, Stănică Raţiu – arivistul, Felix Sima – ambiţiosul, Leonida Pascalopol – rafinatul. Otilia Mărculescu, fiica vitregă a lui moş Costache, este greu de încadrat într-o tipologie. Ea este unul din cele mai complexe personaje feminine din proza românească şi reprezintă feminitatea în procesul de formare.

Modalităţile de caracterizare a personajelor sunt, în mare parte, cele specifice romanului realist, de unde şi impresia de verosimil: realizarea portretului fizic, descrierea mediului de viaţă, prin tehnica balzaciană a detaliului, caracterizarea indirectă dedusă din fapte, atitudini şi limbaj, caracterizarea directă făcută de alte personaje. La acestea se adaugă tehnici ale romanului modern: pluriperspectivismul (prezentarea aceleiaşi imagini „între oglinzi paralele” – Otilia) sau modalităţi romantice (caracterizarea prin antiteză – Otilia/ Aurica, Felix/ Titi).

 
Tema romanului este balzaciană - istoria unei moşteniri, opera fiind, în acelaşi timp, frescă a societăţii burgheze de la începutul secolului al XX-lea, zugrăvită în datele ei esenţiale, cu relaţii şi tipologii specifice. Personajele sunt oameni obsedaţi de patima înavuţirii, banul reprezentând valoarea supremă, într-o societate degradată moral. Caracterul de frescă este dublat de caracterul de Bildungsroman: imaginea societăţii constituie fundalul pe care se proiectează formarea unui tânăr care, înainte de a-şi face o carieră, trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor de familie.
O scenă ce ilustrează modul în care, prin tehnica balzaciană, autorul construieşte o imagine plină de autenticitate a mediului burghez este cea desfăşurată în seara când Felix ajunge în strada Antim. Familiarizarea cu mediul, prin procedeul restrângerii treptate a cadrului, de la stradă, la casă, la interioare, la fizionomia şi la gesturile locatarilor (tehnica focalizării), este o modalitate de  pătrundere a psihologiei personajelor din acest spaţiu, prin reconstituirea atmosferei. Arhitectura străzii Antim sugerează imaginea unei lumi în declin, care a avut cândva energia necesară pentru a dobândi avere, dar nu şi fondul cultural. Pătruns în locuinţă, Felix îl cunoaşte pe unchiul său, apoi pe verişoara Otilia, şi asistă la o scenă de familie: jocul de table şi de cărţi. Cei patru jucători sunt Costache, Pascalopol, Aglae şi Aurica. Scena colectivă, incipit specific romanului realist, este un prilej de a prezenta un adevărat spectacol cu măşti. Felix este primit cu răceală, deşi toţi cei prezenţi arată  „felurite grade de curiozitate”. Replicile Aglaei anticipează  conflictul succesoral, iar atitudinea protectoare a Otiliei motivează ataşamentul lui Felix. Pascalopol participă la joc spre a face plăcere familiei şi pentru a se afla permanent în preajma Otiliei. Folosirea detaliului apare atât pentru descrierea fizionomiei personajelor, cât şi a coafurii, vestimentaţiei,  gesturilor,  timbrului vocii, construind personajele în totalitate, fizic, moral, în mişcare.

 O scenă antologică, aflată în capitolul al XVIII - lea este cea care urmează atacului suferit de moş Costache. Atunci Aglae şi familia ei „ocupă casa milităreşte". Pentru a sublinia egoismul feroce al fiecăruia şi imposibilitatea unei comunicări reale între ei, autorul foloseşte modelul dialogului divergent din teatrul absurdului. Aglae vorbeşte despre o vagă boală proprie, hotărând să-şi îngrijească sănătatea. Aurica, obsedată ca întotdeauna de căsătorie, vorbeşte despre norocul fetelor care se mărită. Stanică îşi aminteşte, cinic, despre veghea unui unchi muribund, dezvăluind propria preocupare pentru moştenire. Niciunul dintre membrii familiei Tulea nu are nicio urmă de compasiune pentru bolnav. Toţi par a avea însă dorinţa de a-l vedea sfârşit, pentru a-şi împlini visul de a pune mâna pe averea lui. Se reliefează astfel înspăimântătoarea lăcomie şi lipsa de omenie ale personajelor.

Viziunea despre lume a scriitorului realist este reliefată prin temă, prin prezentarea critică a unor aspecte sociale, prin specificul secvenţelor descriptive (observaţia şi detaliul  semnificativ, specifice tehnicii balzaciene), prin preocuparea pentru aspectul moral (realizarea unor tipologii), prin veridicitate. Cu toate acestea, romanul depăşeşte modelul realismului clasic, constituind, aşa cum s-a spus, „un balzacianism fără Balzac”. N. Manolescu afirmă chiar că „balzacianismul este redescoperit polemic”. De asemenea, pe lângă elementele clasice şi romantice (procedeul antitezei, motivul orfanului), apar elemente ale modernităţii (ambiguitatea personajelor, interesul pentru procesele psihice deviante, tehnicile moderne de caracterizare - comportamentism, reflectarea poliedrică).
Pornit ca o demonstraţie artistică pentru o formulă teoretică de construcţie narativă, romanul rămâne o realizare, în termeni originali, a simbiozei dintre tradiţie şi inovaţie în proza românească interbelică.