Genul dramatic întruneşte operele scrise sub formă de dialog. Tradiţional, operele dramatice erau scrise pentru a fi reprezentate pe scenă. Afirmaţia rămînea valabilă pînă la apariţia în dramaturgia modernă a „pieselor pentru lectură”, care modifică întrucîtva canoanele operelor dramatice.
Referindu-ne la textul dramatic tradiţional, vom formula cîteva trăsături de bază ale acestuia:
- esenţiale pentru genul dramatic sînt acţiunea şi dialogul;
- acţiunea, liniară sau ramificată, construită riguros, se orientează
către un punct maxim: rezolvarea conflictului dramatic;
- opera dramatică se constituie dintr-o suită de dialoguri şi monologuri, uneori şi aparteuri (mimare de dialog cu spectatorii);
- autorul nu intervine direct în text, decît prin intermediul didascaliilor
foarte sumare, în dramaturgia clasică, mai dezvoltate – la dramaturgii moderni;
- monologul, de regulă, imprimă textului lirism sau distribuie unele
accente psihologice;
- lucrările dramatice sînt structurate în acte, tablouri, scene, uneori
pot avea prolog şi epilog;
- personajele dramatice îşi asumă derularea acţiunii, autorul lăsînd
doar impresia, prin elementele metatextuale, că dirijează din umbră acţiunea;
- conflictul dramatic poate fi interior sau exterior;
Clasificări
Specii populare ale genului dramatic: teatrul cu măşti, teatrul de păpuşi, ursul, capra etc.
Specii culte ale genului dramatic: tragedia, comedia, drama
Speciile genului dramatic
Tragedia (fr. tragédie, gr. tragodia, tragos – „ţap” şi ode – „cîntec”).
Specie a genului dramatic care, prin intermediul categoriilor tragicului,
reprezintă înfruntarea unor personaje excepţionale, prin forţă, trăiri, elevaţie, cu destinul, cu propriile pasiuni, cu ordinea existentă a lumii, conflictul
soldîndu-se cu înfrîngerea sau cu moartea protagonistului. Tragedia provoacă spectatorului sentimente de măreţie şi sublim.
Prima teoretizare a tragediei o atestăm în Poetica lui Aristotel: „Tragedia e, aşadar, imitaţia unei acţiuni alese şi întregi, de o oarecare întindere, un grai împodobit cu felurite soiuri de podoabe osebit după fiecare din
părţile ei, imitaţie închipuită de oameni în acţiune, şi nu povestită, şi care
stîrnind mila şi frica săvîrşeşte curăţirea acestor patimi”. Îşi are originile în
Grecia antică, unde, primăvara, se organizau sărbători în cinstea lui Dionysos, zeul vegetaţiei, al recoltelor, al vinului. La acest spectacol se dansa şi
se cînta în jurul unui altar pe care se afla un ţap sacrificat. Cu timpul, corul
se împarte în două părţi, iniţiindu-se astfel dialogul, prin care mai apoi va
fi invocat corifeul, aceste elemente constituind o formă rudimentară a
tragediei. Treptat, tragedia se îndepărtează de cultul lui Dionysos, aducînd
în scenă şi alte personaje mitologice, mai rar – legendare sau istorice.
Creatorul tragediei se consideră Tespis (secolul al IV-lea î. Hr.), care
înlocuieşte corifeul cu un actor pus în dialog cu personajul colectiv – corul.
Eschil va introduce în textele sale al doilea actor, Sofocle – pe cel de-al
treilea. De regulă, tragedia antică se structura pe conflictul om-destin
(moira), respecta o serie de rigori privind subiectul tragediei, caracterele,
structura, „graiul” tragediei, de asemeni unitatea de loc, timp, acţiune. Tragedia antică durează un secol: de la Eschil – la Euripide.
Tragedia clasică apare în cultura franceză a secolului al XVII-lea
prin P. Corneille şi J. Racine, care menţin regula celor trei unităţi, dar înlocuiesc corul prin confidenţi, iar destinul – prin pasiuni.
Renaşterea engleză, prin W.Shakespeare, modifică substanţial specia:
renunţă la principiul unităţii de timp, loc, acţiune, atenuează filonul tragic,
admit în text elemente comice, aduc în scenă multe personaje şi caractere.
În secolul al XVIII-lea, tragedia cade în desuetitudine, treptat este
înlocuită de dramă, iar în secolul al XX-lea tragedia dispare, generînd
specii noi precum tragicomedia.
Tudor Vianu spunea că „eroul tragic cade jertfă tocmai din cauza excelenţei sale”.
S-au scris tragedii în versuri şi în proză. Tragedii reprezentative din literatura universală: Orestia, Prometeu înlănţuit de Eschil; Oedip Rege,
Antigona de Sofocle; Medeea, Andromaca de Euripide; Romeo şi Julieta, Hamlet de W. Shakespeare; Cidul, Horaţiu de P. Corneille; Andromaca,
Fedra de J. Racine.
Comedia (fr. comédie, lat. comoedia, gr. komodia - „cîntec de sărbătoare”) – specie a genului dramatic în proză sau în versuri care ridiculizează necorespondenţa hazlie dintre aparenţă şi esenţă, dintre valoare şi nonvaloare, dintre scop şi mijloace, dintre vechi şi nou etc.
Comedia înseamnă materializarea comicului în formă literarartistică. Conflictul este unul uşor, avînd un deznodămînt vesel. Personajele, situaţiile, moravurile sînt re-prezentate într-o manieră comică. Adrian
Marino remarcă „tendinţa comediei de a-şi reduce personajele la scheme
morale abstracte, cu simplă funcţionalitate comică (...)”.
Pentru Aristotel, „comedia e imitaţia unor oameni neciopliţi, nu însă
o imitaţie a totalităţii aspectelor oferite de o natură inferioară, ci a celor ce
fac din ridicol o parte a urîtului. Ridicolul se poate dar defini cu un cusur şi
o urîţenie de un anumit fel, ce n-aduce durere şi nici vătămare; aşa cum
masca actorilor comici e urîtă şi frămîntată, dar nu pînă la suferinţă”.
Apare în Grecia antică, are origini populare, provine din comos,
sărbătoare pe care grecii o organizau în cinstea zeului Dionysos. Era vorba
de o procesiune veselă care străbătea satele la sfîrşitul recoltării, unde se
obişnuiau glume satirice, uneori chiar licenţioase, menite să creeze o
atmosferă veselă, deschisă bufoneriilor. Din schimbul de replici, s-a
constituit dialogul comic şi respectiv forme rudimentare ale comediei.
Primele comedii culte apar la Atena în sec. al V-lea î.Hr., avîndu-l ca
reprezentant pe Aristofan. În această perioadă, se scriu comedii satirice,
politice, bufe. Mai apoi, în I jumătate a secolului al IV-lea se dezvoltă
comedia medie, ulterior comedia nouă care anticipă comedia de moravuri,
creatorul căreia este Menandru. Deja se observă un interes sporit pentru
intrigă, comicul se rafinează, devine spiritual.
După modelul grec, se dezvoltă comedia la romani. În Italia, apare
comedia dell’ arte, care se dezvoltă din textul popular italian.
O înflorire a speciei se atestă în clasicismul francez prin comedia de
caracter a lui Mollière. Un aer de vioiciune şi prospeţime aduc în comedia
engleză piesele lui Shakespeare. Comedia rusă se dezvoltă prin textele lui N. V. Gogol.
În literatura română, au scris comedii V. Alecsandri, A. Russo, I. L. Caragiale etc.
Romantismul aduce în comedie şi elemente de tragedie dînd naştere
dramei. Comedia este cultivată şi în teatrul modern, care îi adaugă comediei un substrat tragic, de aici apariţia tragicomediei. Din această simbioză
s-a născut teatrul absurdului.
Tipuri de comedii:
- comedia de moravuri (Ce înseamnă să fii onest de O. Wilde,
Chiriţa în Iaşi de V. Alecsandri);
- comedia de caracter (Mizantropul, Avarul de Molière; Hagi Tudose
de Barbu Şt. Delavrancea);
- comedia de situaţii sau bufă (O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale, Cei doi tineri din Verona de W. Shakespeare) etc.
Subspecii ale comediei:
- feeria (Visul unei nopţi de vară, Furtuna de W. Shakespeare, Amorurile Diavolului de Jules-Henri Vernoy de Saint-Georges);
- vodevilul (Coana Chiriţa în provincie de V. Alecsandri, Prăpăstiile Bucureştiului de Matei Millo, Cîrlanii de C. Negruzzi),
- farsa (Conul Leonida faţă cu reacţiunea de I. L. Caragiale, Tragedie fără voie, Ursul de Cehov);
- scheciul (Fabula de Dan Mihăescu, Furia de Eugen Ionesco).
Comedii reprezentative din literatura universală şi română: Păsările, Norii, Broaştele de Aristofan, Comedia erorilor, Visul unei nopţi de
vară de W. Shakespeare, Revizorul de N. V. Gogol, Chiriţa în Iaşi, Chiriţa
în provincie de V. Alecsandri, O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută,
D-ale carnavalului de I. L. Caragiale.
Drama (fr. drame, gr. drama – „acţiune”) – piesă de teatru, în versuri
sau în proză, axată pe un conflict puternic, în care sînt antrenate personaje
exemplare aflate în situaţii de viaţă complicată, cu un final nefast.
Apare în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, cînd romantismul
pledează pentru ştergerea graniţelor dintre genuri şi specii literare, contopeşte comedia cu tragedia şi dă naştere dramei.
Termenul „dramă” a fost folosit pentru prima dată de D. Diderot.
În prefaţa la drama sa Cromwell (1827), Victor Hugo legitimează
apariţia dramei romantice, considerînd-o capabilă să exprime întreaga
complexitate a vieţii, ea „topeşte în acelaşi suflu grotescul şi sublimul, teribilul şi bufonul, tragedia şi comedia”.
Caracteristici:
- renunţă la regula celor trei unităţi existentă în teatrul clasic;
- îmbină tragicul şi comicul;
- este mai puţin supusă convenţiilor comparativ cu tragedia;
- este de un ton mai puţin elevat decît tragedia;
- ilustrează viaţa în multitudinea aspectelor şi complexităţii sale;
- componenta esenţială este conflictul;
- reprezintă diferite tipuri de personaje, sentimente, tonalităţi.
Tipuri: dramă psihologică (Moartea unui artist de Horia Lovinescu,
Iona de Marin Sorescu); dramă istorică (Răceala de M. Sorescu, Răzvan şi
Vidra de B. P. Hasdeu, Vlaicu Vodă de Alexandru Davila); dramă socială
(Frumos şi sfînt de Ion Druţă, Rinocerii de Eugen Ionesco); dramă de idei
(Jocul Ielelor de Camil Petrescu, Meşterul Manole de Lucian Blaga) ş. a.
Drame reprezentative din literatura universală şi română: Cromwell,
Hernani de V. Hugo, Casa cu păpuşi de H. Ibsen, Cadavrul viu de L. N.Tolstoi, Despot Vodă de V. Alecsandri, Năpasta de I. L. Caragiale,
Zamolxe de L. Blaga.
Didascaliile
Didascaliile (gr. didaskalia – „învăţătură”) sau indicaţiile scenice (metatextul) sînt prescripţii pe care autorul dramatic le alătură în piese
dialogului propriu-zis.
Unele didascalii pot precede segmentele dramatice (act, tablou, scenă), altele – pot fi inserate în interiorul dialogului.
Termenul este cunoscut încă din Antichitate, deşi în tragedia clasică s-a utilizat foarte puţin. Se practică intens în teatrul secolelor al XIX-lea şi
al XX-lea, deşi diferă în funcţie de autor şi perioada literară (V. Alecsandri, B. P. Hasdeu, C. Petrescu, L. Blaga etc.).
Didascaliile se prezintă ca instrucţiuni pentru actori şi regizori:
- indicaţii gestuale, mimică, tonalitate, mişcare în spaţiul scenic:
ex.: CETĂŢEANUL: (şovăind) Sluga! (în tot jocul sughite şi şovăie).
(O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale)
- succinte prezentări ale personajelor: vîrstă, aspect, ţinută vestimentară, alte detalii care le particularizează:
ex.: „Ştefan vine din drapta din ogradă. Mustăţile şi părul, aproape
albe...” (Apus de soare de Barbu Delavrancea ).
- o prezentare a elementelor de decor, sugestii privind efecte vizuale
şi auditive; precizări de spaţiu/elemente spaţiale şi de timp (ale acţiunii).
Ex.:„ O gură de grotă , spărtura ultimului peşte spintecat de Iona. În
faţă, ceva nisipos, murdar de alge, scoici. Ceva ca o plajă. În dreapta, o
movilă de pietroaie, case, lemne. La început, scena e pustie” (Iona de Marin Sorescu).
Ex.: „Sufrageria apartamentului în care locuiesc Gelu şi Coca:
mobilă sculptată, covor persan şi tablouri (fără valoare) pe pereţi” (Boul
şi viţeii de Ion Băieşu).
Unele didascalii se adresează direct numai cititorului (în teatrul de lectură) sau numai spectatorului (în aparteuri).