GENUL EPIC

Paul Valéry definește textul epic drept „un text care poate fi povestit”. 

1. modul de expunere predominant este narațiunea, care se poate îmbina cu descrierea (prezintă cadrul spațial sau personajele) și dialogul (dinamizează acțiunea, contribuie la caracterizarea personajelor. Prezintă o succesiune de întâmplări, ce se constituie într-un fir narativ;
2. prezența naratorului: Instanța aleasă de autor pentru a-și expune viziunile, atitudinea față de o problemă. Naratorul poate fi: a) Obiectiv, omniscient, omniprezent, detașat, care relatează la persoana a III-a, sau b) Subiectiv, care este și personaj, relatarea făcându-se la persoana I.
3. acțiunea - Este un element dinamic esențial, generat de succesiunea întâmplărilor și evenimentelor din text. Determină configurarea și dezlegarea intrigii, definește personajele, timpul și actul derulării sale. Acțiunea poate fi structurată pe momentele subiectului. Subiectul este în întregime o construcție artistică: Expozițiunea (descriere introductivă a atmosferei/cadrului, expune careva date despre personajele principale și a relațiilor dintre ele, prezintă indici temporali sau/și spațiali). Intriga (moment esențial în care se polarizează forțele și se înlănțuie în conflicte, firele acțiunii). Desfășurarea acțiunii (evoluția și amplificarea conflictului inițiat în intrigă, dezvoltarea planurilor narative). Punctul culminant (moment de maximă intensitate a conflictului care concentrează dramatismul sau lirismul relatării). Deznodământul (rezolvarea propriu-zisă a conflictului). Uneori în epilog (autorul poate urmări destinele personajelor, dincolo de limitele relatării). Prezența în opera literară a tuturor acestor momente nu este obligatorie, oricare din ele poate lipsi și pot apărea în altă ordine decât cea indicată.
4. personajele (lat. persona – „mască de teatru, rol”) ce participă la acțiune: principale/secundare/episodice, pozitive/negative, protagonist/antagonist.
5. coordonatele spațio-temporale.

Genul Epic - argumentare

pe larg vezi aici - Argumentare Genul Epic (demonstrație că un text aparține genului epic)

În versuri

• balada
• poemul
• fabula
• lengenda

În proza

• schita
• povestirea
• nuvela
• romanul
• tableta
• basmul
• legenda

Schiţa (it. schizzo – „moment”) – specie a genului epic în proză de dimensiuni mici, ”moment” epic, care evocă, printr-o intrigă simplă, un episod semnificativ din viața unui personaj sau a câtorva personaje, din care se poate rezuma un mod de viață, un fel de a fi, o atitudine etc.

Se afirmă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu proza realistă reprezentată de Mark Twain, Anton P. Cehov, Guy de Maupassant etc.

În literatura română, s-a impus odată cu apariţia în 1901 a volumului ”Momente şi schiţe” de I. L. Caragiale

Povestirea (fr. recit; engl. story) – specie epică a literaturii culte în proză, care evocă din perspectiva unui narator, martor sau participant un fapt, conform unei scheme epice prestabilite.
Povestirea constituie esenţa epicului. Este o naraţiune subiectivizată de o oarecare întindere, mai amplă decît schiţa, mai scurtă decît romanul, cu o construcţie mai puţin riguroasă decît nuvela.
Conflictul povestirii este mai puţin pronunţat. Specia implică un număr redus de personaje.

Naratorul evocă un timp trecut, respectînd un ritual al istorisirii: se apelează la o formulă introductivă, se oferă indici temporali şi spaţiali, se incită atenţia ascultătorului cu care se instituie o relaţie explicită, în această ţesătură integrîndu-se şi întîmplarea propriu-zisă. Finalul este pregătit treptat.
El poate fi suspendat, neîncheiat, nerezolvat, uneori un ascultător este chemat să ofere o soluţie de final. Povestirea se bazează pe oralitate, dată fiind tradiţia folclorică.

Temele şi motivele predilecte ale povestirii sînt dragostea, ura, prietenia, trădarea, dezrădăcinarea etc. Volume clasice de povestiri: O mie şi una de nopţi, Decameronul de Boccacio, Povestiri ale grotescului şi arabescului de E. A. Poe, Serile în cătunul de lîngă Dikanka de N. V. Gogol, Povestiri pentru Ninon de É. Zola, Hanu Ancuţei de M. Sadoveanu etc.

Nuvela (fr. nouvelle, it. novella – „noutate, nuvelă”) – specie a genului epic în proză cu un conflict puternic, pronunţat, cu personaje relativ puţine, mai amplă şi mai complexă decît schiţa şi mai mică decît romanul.
De obicei, nuvela se centrează pe un moment esenţial din viaţa unuia (sau mai multor personaje), desfăşurarea acţiunii este rectilinie, adeseori redusă la un singur fir narativ, toate elementele construcţiei conlucrînd pentru o concluzie finală, care marchează rezolvarea conflictului. 
Obiectivul nuvelei îl constituie un personaj deja format, care este caracterizat prin derularea epică, prin analiză, observaţie, finalul nuvelei marcînd şi încheierea destinului acestuia.
Nuvela are o construcţie foarte riguroasă, prin aceasta asemănîndu-se cu drama, fapt ce face posibilă punerea ei în scenă.

Are afinităţi cu povestirea, însă poate fi delimitată de aceasta prin următoarele: nuvela are un grad de obiectivitate mai mare decît povestirea, unde naraţiunea este subiectivă; în nuvelă atenţia se centrează pe personaje, în povestire – pe firul narativ; subiectul nuvelei se sprijină pe verosimilitate, povestirea, însă, îşi poate adopta şi perspective fantastice (face excepţie nuvela fantastică).
Complexitatea personajului şi a conflictului din nuvelă o apropie şi de roman. L. Rebreanu afirma că „nuvela este un roman scurt”.

Autori de nuvele: M. de Servantes (Nuvele exemplare), G. de Maupassant (Bulgăre de seu), N. V. Gogol (Mantaua), A. P. Cehov (Stepa,
Duelul, Salonul №6), F. Kafka (Verdictul, Metamorfoza, Colonia penitenciară), I. Slavici (Moara cu noroc, Budulea Taichii), I. L. Caragiale (Păcat, O făclie de Paşte) ş. a. 

Romanul (fr. roman) – specie de proporții a genului epic, cu acţiune amplă desfăşurată pe mai multe planuri, cu numeroase personaje antrenate într-o intrigă complicată. Se distinge prin profunzimea analizei psihologice a personajelor, a conceptelor, a situaţiei, a atmosferei. 

Romanul este cea mai complexă structură epică. Într-un cuvînt, romanul oferă o imagine panoramică asupra lumii. Hegel, referindu-se la romanul de epocă, îl numeşte „epopeea societăţii burgheze”.

În roman, conlucrează şi sînt explorate la maximum toate modurile de expunere. Se oferă spaţiu generos descrierilor care creează atmosfera şi indică cadrul general al lucrării. Îşi probează toate virtuţile dialogul şi monologul. Conflictul complex antrenează personaje contradictorii, deosebite ca pondere în ansamblul epic, plasate în multiple situaţii ale vieţii sociale şi psihice. Naraţiunea poate fi subiectivă (pers. I) sau obiectivă (pers. III), sînt implicaţi un narator sau mai mulţi. În roman, timpul şi spaţiul sînt nelimitate.
Unele romane se prezintă ca o suită de nuvele.

Apare inițial în antichitate (Satiricon de Petronius, Dafnis şi Chloe de Longos etc.), se definitivează ca formă și obține numele de roman în Evul Mediu. A cunoscut o evoluţie constantă de-a lungul timpului. Triumful deplin se realizează în realism prin Balzac, Stendhal, Dickens, Flaubert, Thacheray, Lev Tolstoi etc.
Cronologic, primul roman românesc se consideră Istoria ieroglifică de D. Cantemir (1705). Prima încercare de roman în sensul modern al termenului este Tainele inimii de M. Kogălniceanu (1850). Primul roman realizat este Ciocoii vechi şi noi de N. Filimon (1863).

Garabet Ibrăileanu distingea între romanul de creaţie şi romanul de analiză.

Romanele se clasifică în funcţie de mai multe criterii:
Cadrul social:
urban: Craii de Curtea-Veche de Matei Călinescu;
rural: Viaţa la ţară de D. Zamfirescu;
exotic: Maitreyi de M. Eliade.
Structura epică:
epistolar: Patul lui Procust de C. Petrescu;
diaristic: Jurnalul unei scriitoare de V. Woolf;
eseistic: Cubul de zahăr de N. Popa, Disc de G. Meniuc.
Amploarea epică:
frescă: Război şi pace de L. Tolstoi:
saga: Casa Buddenbrock de Th. Mann;
ciclic: În căutarea timpului pierdut de M. Proust.
fluviu: Ulise de J.Joyce;
Raportarea la realitate:
alegoric: Istoria ieroglifică de D. Cantemir;
fantastic: Alice în Ţara Minunilor de Lewis Carroll;
realist: Moromeţii de M. Preda;
experimental: Tratament fabulatoriu de M. Nedelciu;
parabolic: Cimitirul Buna-Vestire de T. Arghezi;
existenţialist: Străinul de A.Camus.
Tehnica narativă:
balzacian: Enigma Otiliei de G. Călinescu;
stendhalian: Ion de L. Rebreanu;
tolstoian: Cel mai iubit dintre pămînteni de M. Preda.
Tematic:
istoric: Fraţii Jderi de M. Sadoveanu;
de aventuri: Aventurile lui Gulliver de G. Swift;
de dragoste: Adela de G. Ibrăileanu;
de război: Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război de C. Petrescu;
uşor: Mite, Bălăuca de E. Lovinescu.
Perspectiva narativă:
subiectiv (de analiză, autoanaliză, orientat spre explorarea psihicului);
obiectiv (perioada clasicismului şi a realismului).

Definiții de romane specifice: 

Romanul psihologic – Cracteristici principale: Memoria, analiza psihologică, fluxul memoriei, dar și introspecția. Drama interioară a unui personaj este surprinsă și expusă pe baza acestor tehnici specifice;

Exemple de roman psihologic din literatura română „Enigma Otiliei” – George Călinescu; „Cel mai iubit dintre pământeni” – Marin Preda; „Pădurea spânzuraților” – Liviu Rebreanu, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” – Camil Petrescu; „Patul lui Procust” – Camil Petrescu; „Baltagul” – Mihail Sadoveanu.

Romanul social – Are rolul de a dezbate și de a oferi informații despre fluxul societății și moravurile ei.  Viața cotidiană a unei comunități este surprinsă în cele mai mici detalii pentru a reda cât mai bine toate aspectele ce țin de ea;

Exemple de roman social din literatura română „Ion” – Liviu Rebreanu; „Moromeții” – Marin Preda; „Viața la țară” – Duiliu Zamfirescu.

Romanul subiectiv – Toată narațiunea este prezentată la persoana I, iar focalizarea este internă. Eul narativ este situat în centrul povestirii, iar acțiunile din trecut sunt selectate astfel încât să fie unele semnificative pentru drama interioară trăită de personaj;

Romanul obiectiv – Este specific doar realismului. Naratorul este omniscient și omniprezent, iar narațiunea se face la persoana a III-a. Viziunea ”dindărăt”, mai exact, obiectivă și fără implicare directă, este o altă caracteristică esențială;

Exemple de roman obiectiv din literatura română „Ion” – Liviu Rebreanu – primul roman obiectiv din literatura română.

Romanul balzacian – Inspirat din romanele lui Honoré de Balzac, aici naratorul este obiectiv și relatează acțiunile la persoana a III-a, dar nu este complet impersonal, putând exista unele derapaje subiective. Caracteristicile importante sunt atenția pentru detalii, abordarea unor aspecte ale societății ca teme actuale, prezența tipologiilor și folosirea tehnicii de focalizare (descriere ce începe cu un cadru larg și care se restrânge constant, până la nivelul detaliilor).

Exemple de roman balzacian din literatura română „Enigma Otiliei” – George Călinescu;

Balada (fr. ballade, lat. ballare – „cîntec de dans”) – o creaţie epică în versuri, populară sau cultă, cu tematică nuvelistică, în care converg elemente fantastice, lirice şi, uneori, dramatice.

În literatura română, a circulat şi cu numele de ,,cîntec bătrînesc”. L-a utilizat pentru prima dată Vasile Alecsandri. A fost cultivată ulterior de
George Coşbuc, G. Topîrceanu, Şt. O. Iosif etc. 

Caracteristici:
- balada este, de obicei, de dimensiuni reduse;
- intriga este simplă, evoluţia liniară a naraţiunii, personaje puţine;
- protagoniştii, de obicei, sînt exponenţiali, au atribute excepţionale, de basm;
- conflictul este acut, de cele mai multe ori marchează o situaţie limită, care însă se termină cu triumful eroului;
- compoziţional, dezvoltarea acţiunii urmează formule tradiţionale: expoziţiune, naraţiunea faptelor, deznodămînt, uneori – prolog (cuvinte de adresare către ascultător) şi încheiere (cîntăreţul mulţumeşte ascultătorii şi face aluzie la darurile cu care va fi onorat);
- stilul este simplu, se utilizează procedee retorice şi stilistice adecvate textului;
- predomină elemente narative, se utilizează personificări, hiperbole, repetiţii, aliteraţii, antiteze, epitete, se explorează arta dialogului.

Clasificări tematice:
- fantastice (Soarele şi luna, Iovan Iorgovan);
- legendare (Mănăstirea Argeşului);
- păstoreşti ( Miorița ). ;
- haiduceşti (Toma Alimoş);
- istorice (Novac şi corbul).

Balade culte:
Dolca, Soarele şi luna, Toma Alimoş, Vidra etc. de V. Alecsandri, Balada
călătorului, Balada munţilor, Balada chiriaşului grăbit etc. de G. Topîrceanu, Moartea lui Fulger, El-Zorab de G.Coşbuc, Gruia de Şt. O. Iosif.

Basmul definiție: (sl. basni – „poveste”) Este o specie a genului epic în proză (uneori în versuri), populară sau cultă, care, apelînd la fantastic, ilustrează lupta dintre forţele binelui şi ale răului cu raportare la realitate. Impregnate de miraculos, magic, mitic, fantastic, basmele conţin profunde sensuri etice, estetice, filosofice.

În basm, se explorează din plin toate modalităţile discursive: naraţiune, descriere, dialog şi monolog. Stilul basmului este simplu, se utilizează frecvent arhaisme, proverbe, zicători, verbe, interjecţii, adverbe etc.
Se apelează, de obicei, la cîteva formule stereotip de structurare a basmului:
a) formula iniţială: „a fost odată...”;
b) formula mediană: „şi-nainte cu poveste, că de-aicea mult mai este...”;
c) formula finală: „m-am suit pe-o roată şi v-am spus povestea toată...”

Basmul este întîlnit în folclorul tuturor zonelor lumii din cele mai vechi timpuri. B. P. Hasdeu presupunea că „basmul ar fi apărut cu naşterea omenirii”.

Basmele se clasifică în populare şi culte (scrise şi prelucrate de autori cunoscuţi). Ex.: Făt-Frumos din lacrimă de M. Eminescu, Narcis de Al. Odobescu, Palatul de cleştar de B. Delavrancea, Spaima zmeilor de I. Slavici. Basmul popular și Basmul cult diferențe

Trăsăturile basmului:

• ilustrează o altă lume decât cea reală, personajele fiind împăraţi şi împărătesc feţi-frumoşi şi fiice de crai, Muma-pădurii, zmei sau balauri înfricoşători;
• faptele povestite se petrec într-un ţinut îndepărtat, peste mări şi ţări, la capătul lumii sau pe tărâmul celălalt;
• împletirea elementelor reale cu cele fabuloase creează fantasticul, ca specific ancestral al basmelor;
• personajele sunt reale şi fabuloase, acestea din urmă având puteri supranaturale şi putăndu-se metamorfoza în animale, plante, insecte sau obiecte ori pot reînvia prin leacuri miraculoase, dacă sunt omorâte;
• personajul principal trebuie să depăşească probele şi să învingă obstacolele puse în cale cu scopul de a demonstra virtuţi morale excepţionale şi a deveni apt pentru a-şi întemeia şi conduce propria gospodărie;
• acţiunea are la bază conflictul dintre forţele binelui şi ale răului, dintre adevăr şi minciună, iar deznodământul constă totdeauna în triumful valorilor pozitive asupra celor negative;
• ca mijloace de compoziţie, basmele conţin formule specifice iniţiale, mediane şi finale, metafore tipice pentru acţiunea narativă;
• prezenţa numărului trei, ca cifră cu încărcătură magică şi cu forţă pentru depăşirea probelor şi învingerea obstacolelor la care este supus personajul principal din basm;
• cultivă înalte principii morale esenţiale ca adevărul, dreptatea, cinstea, prietenia, ospitalitatea, curajul, vitejia prin personajele pozitive şi condamnă nedreptatea, răutatea, minciuna întruchipate de zmei, balauri, Muma-Pădurilor, spâni etc.;

Eseul (fr. essai – „încercare”) – operă care se rezumă la o succintă reflecţie personală cu o anumită doză de afectivitate asupra unor probleme, fără intenția de elucidare a acestora.

Este cultivat încă din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, cînd însemna o cercetare metodică a unui subiect, a unei probleme. Specia a fost creată de Michel Montaigne, Eseurile sale datînd cu 1580, mai apoi a fost abordat de Francis Bacon, John Locke etc.
Eseul modern este o operă de imaginaţie cu o tematică foarte variată.
Poate trata subiecte filozofice, etice, ştiinţifice, literare, însă obligatoriu îşi adoptă o manieră artistică de interpretare. Anume în eseu contează originalitatea viziunilor, ideilor, gradul înalt de subiectivitate.
Este considerat de A. Marino „un gen semiliterar la intersecţia structurii imagistice şi ideologice, o interferenţă de lirism şi reflexie”, care încearcă să dea „o probă”, „o soluţie”, „ispiteşte”, „incită adevărul”, „nu-l defineşte integral, obligator, definitiv pentru nimeni” (Dicţionar de idei literare).
În literatura română au scris eseuri Al. Odobescu (Cîteva ore la Snagov, Pseudokynegeticos), Camil Petrescu (Teze şi antiteze, Doctrina substanţei), Lucian Blaga (Daimonion, Cenzura transcendentă, Zări şi etape, Spaţiul mioritic), Mircea Eliade (Destinul culturii româneşti, Carnet de iarnă,
Tragism 1933, Fragmente nefilosofice), George Călinescu (Sensul clasicismului, Studii şi conferinţe, Ulysse), Emil Cioran (Amurgul gîndurilor,
Schimbarea la faţă a României), Alexandru Paleologu (Spiritul şi litera, Bunul simţ ca paradox), Mihai Cimpoi (Întoarcerea la izvoare, Cumpăna cu două ciuturi), Andrei Ţurcanu (Martor ocular), Lucia Purice (A patra dimensiune, Lumea pe chenarul geamului) etc.

Colindul – specie populară a genului epic, care presupune o declamaţie melodică a unei urări adresate gazdelor de o ceată de copii sau maturi cu ocazia sărbătorilor de iarnă, de Paşte sau alte prilejuri fastuoase.

Iniţial, a fost un cîntec de binecuvîntare sau urare, această din urmă funcţie menţinîndu-se pînă în prezent.
Colindul presupune un ritual dramatizat respectat atît de gazde, cît şi de colindători. Structural, colindul se constituie din trei părţi: o succintă
introducere – invocaţie, care uneori poate reveni periodic în refrene, partea epică care narează, apelînd la hiperbole, gradaţii, repetiţii, viaţa idilică, belşugul, subiectul biblic, şi finalul textului cu urarea propriu-zisă.
Colindul se cîntă în unison sau antifonic, pe două-trei grupe. Poate fi însoţit de un acompaniament muzical. Colindul poate avea caracter laic sau religios.
Tematic, colindul este foarte variat: cosmogonic, vînătoresc, agrar, păstoresc, pescăresc, de bătrîni, de flăcăi, de mireasă, de însurăţei.
Colindul de copii, de obicei, vesteşte sărbătoarea, conţine urarea şi pretinde daruri de la gazde.
Ex.: Ia sculaţi, voi, Boieri mari.
I
Ia sculaţi, voi, Boieri mari,
Florile dalbe,
Ia sculaţi, români, plugari,
Florile dalbe.
II
Că vă vin colindători,
Florile dalbe,
Noaptea pe la cîntători,
Florile dalbe.
III
Şi v-aduc pe Dumnezeu,
Florile dalbe,
Să vă mîntuie de rău,
Florile dalbe.
IV
Dumnezeu adevărat,
Florile dalbe,
Soare-n rază luminat,
Florile dalbe.
V
Noi vă zicem să trăiţi,
Florile dalbe,
Întru mulţi ani fericiţi,
Florile dalbe.

Legenda (lat. legenda – „ceea ce trebuie citit”, „naraţiune”) – specie a genului epic, populară sau cultă, în proză sau în versuri, care reinterpretează, prin prisma mentalităţii populare, printr-un amestec de frînturi de datini, vechi credinţe populare, elemente fantastice şi reale, unele lucruri, fenomene, evenimente sau personalităţi istorice, pentru a le explica originea sau menirea.

Particularităţi:
a) amestec de adevăr, fantastic, credinţe populare;
b) dimensiuni relativ reduse.

Tipuri:
1. După conţinut:
a) etiologice (explicative) – explică provenienţa elementelor de floră, faună, cosmos: ex.: Legenda ciocîrliei de V. Alecsandri, Stigletele de
M. Sadoveanu;
b) mitologice sau religioase (s-au dezvoltat în cadrul literaturii apocrife) – scurtă istorie a personajelor sau faptelor religioase: ex.: Alixandria,
Varlaam si Ioasaf etc;
c) istorice (explică prin fapte imaginare evenimente şi personaje istorice): ex.: Cea din urmă noapte a lui Mihai cel Mare, Mircea cel Mare
şi solii de Dumitru Bolintineanu, Monastirea Putna, Codrul Cosminului de Miron Costin.

2. După autor:
a) populară – aparţin folclorului: ex.: Soarele şi luna, Legenda albinei.
b) cultă (s-a inspirat ca tematică şi structură din legenda populară): ex.:
Lostriţa de Vasile Voiculescu, Dumbrava Roşie de Vasile Alecsandri.

3. După formă:
a) în proză: ex.: Stejarul din Bozeşti de Eusebiu Camilar.
b) în versuri: ex.: Dan, căpitan de plai de Vasile Alecsandri.