1MD.online - Cel mai mare Portal național cultural
Aveam o muză, ea era frumoasă,
Cum numa-n vis o dată-n viața ta
Poți ca să vezi icoana radioasă,
În strai de-argint a unui elf de nea!
Păr blond deschis, de aur și mătasă,
Grumazii albi și umeri coperea,
Un strai de-argint strâns de-un colan auros
Strângea mijlocul ei cel mlădios!
Și talia-i ca-n marmură săpată
Strălucea albă-n transparentul strai,
Sâni dulci și albi ca neaua cea curată,
Rotunzi ca mere dintr-un pom de rai;
Abia se ține haina cea bogată
Prinsă ușor cu un colan de pai,
Astfel adesea mă găsea veghind
Nori străbătea o umbră de argint.
Crinul luminei strălucea în mână
Reflectând dulce mândrul ei obraz,
Razele dulci loveau fața-i senină,
Rotunzii umeri și-albul ei grumaz;
Părul lucea ca auru-n lumină,
Straiul cădea de pe-umeri de atlaz,
Ochi mari albaștri-n gene lungi de aur
Și fruntea-i albă-ntunecată-n laur!
O dată-n viața-i muritorul vede
În visul său un chip așa d-ales!
Eu... fericit c-amantul blondei Lede,
Nebun de-amor, eu o vedeam ades,
Venea-n singurătatea mea pe îndelete,
Rătăceam mâna-n păru-i blond și des,
De pe-umeri haina-i luneca ușor
Vedeai rotundul braț pân-subsuori.
Părea c-așteaptă de a fi cuprinsă,
De-a-și simți inima bătând cu dor,
Ca buza ei de-a mea să fie-atinsă,
Ca graiul ei să tremure ușor,
Să văd privirea veselă și plânsă,
Să aud glasu-ntunecat de-amor
Și la ureche dulce să-i repet
Cântul, ce-n gândul meu se mișcă-ncet.
O, îmi șoptește numa-n dulci cuvinte
Neînțelese, pline de-nțeles,
O, îmi surâzi cu gura ta fierbinte,
Tu, înger blând cu ochii plini d-eres,
Căci al tău zâmbet îmi aduce-aminte
C-un înger ești ce fu din cer trimes,
Ca să mângâi junia mea bogată
Cu-a ta zâmbire dulce și curată.
S-apropia, în aer suspendată,
Și brațul ei grumazu-mi cuprindea,
Priveam în sus la fața-i luminată,
La gura-i mică care surâdea
Din ochi albaștri raza-ntunecată,
Plină de-amor în ochiul meu cădea,
Talia ei subțire-n colan strânsă
Tremura scump de brațul meu cuprinsă.
Ea a murit. Am îngropat-o-n zare.
Sufletul ei de lume este plâns.
Am sfărmat arfa și a mea cântare
S-a înăsprit, s-a adâncit s-a stins.
Îmi plac a nopții turburate oare,
Îmi place de dureri să fiu învins;
O, de-aș orbi, de-aș amuți odată,
Că-n lume nu văd lumea căutată!
Eu nu văd munții înecați de nouri,
De care gându-mi vultur s-acăța;
N-aud a mării înmiite-ecouri,
Ce-n glasul meu măreț s-amesteca;
În codri-antici n-aud muget de bouri,
Trezind zilele vechi în mintea mea,
Codrul din munți, râul din vale-mi tace
De ce nu pot în praf a mă preface!
Eminescu Mihai >> BIOGRAFIE
Cum numa-n vis o dată-n viața ta
Poți ca să vezi icoana radioasă,
În strai de-argint a unui elf de nea!
Păr blond deschis, de aur și mătasă,
Grumazii albi și umeri coperea,
Un strai de-argint strâns de-un colan auros
Strângea mijlocul ei cel mlădios!
Și talia-i ca-n marmură săpată
Strălucea albă-n transparentul strai,
Sâni dulci și albi ca neaua cea curată,
Rotunzi ca mere dintr-un pom de rai;
Abia se ține haina cea bogată
Prinsă ușor cu un colan de pai,
Astfel adesea mă găsea veghind
Nori străbătea o umbră de argint.
Crinul luminei strălucea în mână
Reflectând dulce mândrul ei obraz,
Razele dulci loveau fața-i senină,
Rotunzii umeri și-albul ei grumaz;
Părul lucea ca auru-n lumină,
Straiul cădea de pe-umeri de atlaz,
Ochi mari albaștri-n gene lungi de aur
Și fruntea-i albă-ntunecată-n laur!
O dată-n viața-i muritorul vede
În visul său un chip așa d-ales!
Eu... fericit c-amantul blondei Lede,
Nebun de-amor, eu o vedeam ades,
Venea-n singurătatea mea pe îndelete,
Rătăceam mâna-n păru-i blond și des,
De pe-umeri haina-i luneca ușor
Vedeai rotundul braț pân-subsuori.
Părea c-așteaptă de a fi cuprinsă,
De-a-și simți inima bătând cu dor,
Ca buza ei de-a mea să fie-atinsă,
Ca graiul ei să tremure ușor,
Să văd privirea veselă și plânsă,
Să aud glasu-ntunecat de-amor
Și la ureche dulce să-i repet
Cântul, ce-n gândul meu se mișcă-ncet.
O, îmi șoptește numa-n dulci cuvinte
Neînțelese, pline de-nțeles,
O, îmi surâzi cu gura ta fierbinte,
Tu, înger blând cu ochii plini d-eres,
Căci al tău zâmbet îmi aduce-aminte
C-un înger ești ce fu din cer trimes,
Ca să mângâi junia mea bogată
Cu-a ta zâmbire dulce și curată.
S-apropia, în aer suspendată,
Și brațul ei grumazu-mi cuprindea,
Priveam în sus la fața-i luminată,
La gura-i mică care surâdea
Din ochi albaștri raza-ntunecată,
Plină de-amor în ochiul meu cădea,
Talia ei subțire-n colan strânsă
Tremura scump de brațul meu cuprinsă.
Ea a murit. Am îngropat-o-n zare.
Sufletul ei de lume este plâns.
Am sfărmat arfa și a mea cântare
S-a înăsprit, s-a adâncit s-a stins.
Îmi plac a nopții turburate oare,
Îmi place de dureri să fiu învins;
O, de-aș orbi, de-aș amuți odată,
Că-n lume nu văd lumea căutată!
Eu nu văd munții înecați de nouri,
De care gându-mi vultur s-acăța;
N-aud a mării înmiite-ecouri,
Ce-n glasul meu măreț s-amesteca;
În codri-antici n-aud muget de bouri,
Trezind zilele vechi în mintea mea,
Codrul din munți, râul din vale-mi tace
De ce nu pot în praf a mă preface!
Eminescu Mihai >> BIOGRAFIE
Eminescu >> VERSURI (toate poeziile în ordine alfabetică)
Poezii, cu aceeași tematică, ale autorului :
Eminescu - versuri de Dragoste
[ I ]
În poiata tăinuită ca-n umbroasă zăhăstrie,
Trăia puica cea moțată cu penetul de omăt;
Nu-i cucoș în toat-ograda, ce de-iubire căpiat
S-urmărească insolenter inocenta ei junie.
Ce cochetă e copila, cu ce grație ea îmblă?
Și ce stele zugrăvește în nisip cu dulcea-i labă
O găină virtuoasă, o găină prea de treabă,
Cu evlavie ea cată fire de-orz și coji de jimblă.
Dară cine să admire a ei nuri și tinereță?
Boul chior, ce vede numai jumeta din a lui paie?
Ah! în inima-i fecioară simte-o tainică văpaie
Pentru cucurigul dulce din cântări de dimineață.
Pierde gustul de mâncare, scormolește, de ți-i milă,
În pământ ca să găsească chipul cel dorit într-una,
Sau se primblă visătoare, noaptea căutând în lună
A lui umbră luminoasă melancolica copilă!
O găină-mbătrânită, venerabilă matroană,
Ce demult e schivnicită de lumești deșertăciuni,
Ea îi spune-ale ei taine, ca la raza-nțelepciunei
Să găsească mângâiere pentru-a gândurilor goană.
Iar călugărița veche, ce demult era iertată,
Ce demult se dizvățase de plăcerile d-iubire,
Ea cu limba ascuțită clevetește-ntreaga fire
Contra demoralizărei propovăduie-nfocată.
Ah îi zise mititica nu privești la rândunele,
Cum din cuib scot puii capul, se cutează pe ulucuri
Și apoi la miezul nopții îi aud făcând buclucuri,
Sărutându-se cu ciocul, drăgostindu-se-ntre ele.
Soarte-avem nefericită îi răspunse-atunci bătrâna:
Nu-i găină rândunica, rândunoiul nu-i cucoș.
Necredința lor știută-i; aspri, răi, tiranicoși,
Ei trezesc vďața-n inimi și apoi o învenină.
Numai flori-s fericite, căci pe aceeași trupină
E pistilul feciorelnic și staminul bărbătesc;
Sub perdele verzi de frunze, se-mpreun și se iubesc,
Chipul junelui din floare c-odoranta lui virgină.
Dar cucoșul ce netrebnic! nestatornic! este drept:
Când el sulița iubirei în adâncu-ți suflet bagă,
Te simți dusă chiar în ceruri uiți pe-o clipă lumea-ntreagă,
Dar pe urmă gelozia sfarmă inima-ți din piept.
Căci pe urmă el te lasă, tristă, slabă, văduvită.
Cu aripele-ostenite ziua, noaptea stai pe ouă;
Mori de sete și de foame, nici un sâmbure de rouă,
Nici priviri de-amor n-aruncă la sărmana eremită.
Ci mai bine nu mai intre în gândirea ta virgină
Visele înșelătoare de iubire și plăcere
Vin- să-nveți înțelepciunea, a naturii-adânci mistere
Și a stelelor mari drumuri, ce viitorul îl lumină.
Cum vorbeau înțelepțește, ce s-audă și să vadă?
După gard străin cucoșul se preîmblă-ncet turcește.
Puicei-i trece-ndată pofta de-a vorbi filozofește,
Ea ascultă cu iubire cucoșeasca serenadă.
Ah, amorul îi pătrunde prin ureche;-n van bătrâna
O ciupește-n cap cu ciudă, vrea s-o ție de aripă;
Ea se smulge și aleargă tremurândă într-o clipă,
Printre gard privește dulce l-arătarea lui păgână.
Iar bătrâna cruce-și face cu-a ei labă și gândește:
„Tinereță, tinereță!" și oftând intră-n poiată;
Apărată de-ntuneric ipocrita cea șirată
Pe un pui nevrâsnic încă alterată-l pricăjește.
Unde este învățatul cu talent fonognomonic
Să compuie un compendiu despre blândele impresii,
Ce un sunet numa-l naște în simțirile miresei,
Cum un cucurigu poate fi adânc, duios, demonic?!
Ce simțiri eroici, mândre, reprezintă cucurigul,
Cât curagi ce osebire de-al găinei cotcodac;
Ce frumos îi șade creasta ca un roșu comanac.
De dorință se-nfierbântă, de amor o trece frigul!
Și maximele bătrânei pe-o ureche toate-i iese,
Cum intrară pe cealaltă. Sfătuiri contra iubirei
O-nvățară ce-i iubirea. Știe-atât că c-o privire
Galișă poate să prindă pe pașaua ce-și alese.
Ș-astfel ea făcând la planuri se-nvârtește prin ogradă
Și trezește-n bucuria-i, din gândire somnoroasă,
Pe-un clapon, mâhnit călugăr, cu-arătare pântecoasă,
Fără creasta de mândrie, fără glas și fără coadă.
Și făcând un paa! angelic, îl întreabă de nu-i frate,
De nu-i văr cu Don Juanul ce cânta de gard dincolo.
Dar monahul cel sinistru zise tragic: „O! Apollo
Mă ferească să fiu rudă cu-aste firi întunecate.
Nu! pe mine preuteasa zeității pământene
Lângă focul cel de jertfă, pe altar de cărămidă,
M-a lipsit de demnitatea de cucoș ca să-mi surâdă
În a mea lipsă de patimi a lui Plato fenomene.
Cu privirea mea cea castă, de-nteres ne-nfluințată,
Văd în lume și în lucruri numai sâmburul ș-ideea;
Prototipu-l văd în toate, și cu-a geniului scânteie
Văd cucoșul lui Mohamet cu-arătare luminată.
În sublime revelații a misterului etern,
Mulțămesc vestalei groase ce-mi creă această soartă;
Dumnezei or s-ospăteze umbra mea când va fi moartă,
Închin viața-mi cugetărei un Pitagoras modern!"
[ II ]
El reintră în chilie, iar puicuța stă pe gânduri,
Și mereu prin minte-i îmblă demnitatea de cucoș:
„Ce-i lipsește lui Chirilă, ce au verii lui fieroși
Și el n-are?" Astfel dânsa meditând îmblă pe scânduri.
Dar îi bate inimioara. Ea la gard se duce iarăși,
Să privească iar la idol, cu-a lui pas de maiestate,
Creasta roșă, pieptu-n care inima bărbată bate.
Cum ar vrea ea ca să-l aibă de-al juniei ei tovarăș!
Cum se teme ea acuma!... El o vede ș-o salută.
Ochii-i ard și el îi spune măguliri cavalerești
„Nu! el zice în ton liric pentru flacăre cerești
Nu există îngrădire, cât de naltă e trecută".
Vrea să zboare; dar Sibylla cu a măturei magie,
Ea, ce poartă grija scumpă pe-al vestalelor palat,
Îl lovește și alungă cavaleru-naripat...
Și în urma lui puicuța se uita cu nebunie.
Suferințele lui Werther se urmează-n pieptu-i toate,
Deși nu ca el eroic vrea cucoșul să s-ucidă;
El iubește ea socoate cum portița să-i deschidă,
Dar rușinea-i virginală de la scopu-i o abate.
„Nu, nu! Ca din întâmplare, ca dincolo rătăcită,
Să mă afle cumva noaptea și să-mi caute chichiță."
Și când luna împle noaptea, trist, ea urcă o căpiță,
Sare gardul și timidă lin pășește îndrăgită...
Rămâneți cu bine toate a copilăriei soațe,
Căci instincte tăinuite au învins în ea fecioara.
„Ce-am să pierd?, gândește dânsa, tot îmi spun de o comoară
De păzit grea, ce odată trebuie s-o pierzi în viață."
Dar deodată el s-arată rușinoasă vrea să zboare,
El aleargă după dânsa cum ar vrea și cum n-ar vrea;
Cum îi place să se lase prinsă. Sub aripa-i grea,
Ea se simte fericită, deși-afectă supărare.
Vrei să fugi?, suspină dânsul, mă urăști atât de tare?
Te urăsc! surâde dânsa cu-inocentă șireție,
Cum să nu te-urăsc, tirane, când tu vrei să-mi faci rău mie?
El jură că nu și cere botișor de împăcare.
Cum să nu-i dea? Poate dânsa să refuze-o rugăciune,
Spusă cu delicateță și poetic-formulată?
S-ar cădea ca să reziste? șade bine? înfocată,
Fericită e că pierde ce-ndoiește prețu-iubirei.
Ceru-ntinde sus senina-i pânzărie de azur,
Ca cusută e cu stele tremurând de-aurul lor grele.
Când o-acopăr a lui aripi, când îl simte pe-a ei șele,
Inocența-i sângerează, i se-ntunecă-mprejur.
Ține mult această dulce, amoroasă nerozie.
Al ei suflet se topește de-ntunericul molatec,
Simte pare c-o pătrunde un piron roș de jeratec,
Ce-o omoară ș-o turbează, o-ndeliră ș-o sfâșie.
Ochișorii și-i închise, ca topită stă acuma,
Și în vocea ei muiată pipăiește nențeles.
El o mângâie, o-ncredință, că de cer a fost trimes
Și menit ca s-o iubească și să-i joace dulcea glumă.
Tu! ea zise ce frumos ești, rege-al lumei de găine.
Eu te iert! amoru-ți dulce ca și miros de garofă.
Și ca-n vechile tragedii el răspunde-n antistrofă:
Tu ești Venus în poiată, ochii tăi cerești lumine.
Din istoria puicuței asta-i partea cea întâie,
Asta e icoana scump-a săptămânelor de miere;
„Poezia-i intervalu-ntre plăcere și plăcere"
Optimist filozofează cu cucoșul ce-o tămâie.
Dar curând al ei caracter și simțirea ei naivă
Se schimbă-n cochetărie. Cucoșeii cei mai tineri
Împlu curtea strălucită a moțatei noastre Vineri
Și la glasul lor subțire ea s-arată milostivă.
Al găinăriei-Adonis, cu privirile-ndrăznețe,
Petit-crevé blazat, ironic, cu pasiuni titanomahe,
Obiectiv cronicei zilei a găinelor monahe,
Pe tipic îi face curte Lovelace de la cotețe.
Cu plăcere ea admite curtea junelui șagalnic.
Orice-obrăznicie, rugă, ea îi trece cu vedere,
Ca-n sultanul vechi să-escite gelozie și durere
Vai ! de unde poate crede un sfârșit atât de jalnic!
Căci sultanul, care-o crede cum că e necredincioasă,
Tânărului Cicisbeo el acum căta pricină.
Cu curagi el se ridică, creasta-i roșă se-nvenină
Și lugubru el îi zice: „Fugi sau mori tu, ticăloase!"
Făt-Frumos gâtu-și îndoaie îndărăt și îi răspunde:
Nu m-atinge-a ta insultă, tu, de-origină plebeu
Diferența prea e mare, cine ești? și cine-s eu?
Eu petrec și eu fac curte cui voiesc și orișiunde.
Te-oi sili să lupți cu mine! iritat strigă sultanul.
Își zburli penele-n ceafă și cu furie s-aruncă.
Luptă crunt, pe când deoparte stă nefericita pruncă,
Urzitoarea Iliadei, ce își plânge Don Juanul.
Se trântesc, se rup cu ciocul și mănâncă tăvăleală
Obosesc. Se naște-acuma pe-o minută armistiț.
Dar curând se-ncaier iarăși. Don Juanul cel pestriț
Cade-n sânge și sultanul trâmbiță pe el cu fală.
Iară dońa nu trădează ce-n simțire-i se petrece,
Nu trădează de-i durere, voioșie, nepăsare
Poate vru să deie prețul părții cei învingătoare
Și de-aceea rămăsese ca și marmura de rece.
Ci profetic se arată preoteasa culinară
Ia pe mort în poala-i sacră, de-a lui haină îl despoaie;
Ea îl spală-n apă sfântă, și în scumpe măruntaie
Pun miresme felurite pentru jertfa mortuară.
'N-învârtiri misterioase peste focul vetrei sfinte,
Ea-l întoarce, curățindu-l de lumeștile-i păcate.
Palamarul ce slujește pământească zeitate
În Olymp îl ia și-l duce, jertfa zeilor fierbinte.
Și în râsuri nesfârșite, artificiă de glume,
În vorbiri spirituale, observații învățate,
Despre-a artei culinare mari mistere-ntunecate,
În divină nepăsare, ei stau jertfa s-o consume.
Vai! de ce nu ține nimeni o orație funebră
Și nu-ntoană-un De profundis pentru soarta-i mucenică!
Peste-a raclei porțelane nici o lacrimă nu pică.
Inima zeilor lumei, de ingrată, e celebră.
Ori n-au fost eroi în lume, înțelepți și virtuoși
Unii-n lupte pentru bine a lor sânge și-l vărsară,
Ceilalți lângă lampa albă sânta viață-și consumară
Să-i lumine ca să aibă soarta bietului cucoș?
Oare el nu are asemeni soarta oricărei ființe?
Suferințele unůia bucurii li sunt altora;
Viața multora se stinge spre-a hrăni viața multora
Și mâncarea reciprocă e-a istoriei ființă.
Bietul rac! De viu l-aruncă ca să fiarbă-n vinul cald.
Câte sufere? ce-i pasă celui care nu e rac!
Ce îi pasă păsăruicei ce muncește pe-un gândac
Sau paingenul, ce suge capul muștei de smarald.
Păsăruica ia în sine simțul, gândul dintr-un greier
Ce ucide. Al lui suflet pe-al ei suflet -navuțește...
Și cucoșul care moare naște-n cel ce-l mistuiește,
Cine știi ce simț în suflet, cine știi ce gând în creier.
Dar sultanul spre durerea puiculiței lui naive,
Ce-omorî-n duel pe-un tânăr de-o speranță-atât de mare,
La răcoare-i pus sărmanul, ca să cugete-n mustrare
L-ale codicei penale paragrafe respective.
Deci puicuța văduvită singuric-acum rămâne.
'N-început își plânge soarta și părea nemângâiată;
Dar curând cucoși mai tineri împlu partea neocupată
A duioasei inimioare de amor și jale pline.
Ea învață ca să uite. Ca marchiza de Châtelet,
Care pe Voltaire bătrânu-nlocui cu Saint-Lambert.
Pentru inima-i vicleană cucoșeii nu se cert,
Căci din tânăr în mai tânăr ăn-academia-i îi ié.
În curând ea pierde-n curte tot al noutății farmec.
Nu-i cucoș ce nu-i luase tot ce-o puică poate da,
În curând alte găine al ei nimb l-întuneca,
Cum odată-l întrecuse, pe Harun, vizirul Barmeg.
În zădar li imputează a lor gânduri senzuale.
„De răspunde cu-ironie unul din amanții foști
Inima-mi întreag-a ta e dar ce vrei noi suntem proști,
Simțul îmblă dup-o carne mai tânără și mai moale."
În curând cade pe gânduri, deveni curând bigotă;
Cum se-ntâmlpă, din Phrinee deveni călugăriță.
Limba-i îmblă, ascuțită ca la vechea-i protectriță
Poiata afurisește și ograda poliglotă.
Și atunci găinăreasa de căderea-i se îndură:
Despărți găinărimea cu viață imorală
De chilia solitară a puicuței, ce își spală
A trecutului păcate prin asceza cea obscură.
Ea căta societatea părințelului Chirilă,
A claponului lugubru cu humorul lui de bute;
El iubește-n ea ideea frumuseței cei trecute,
În matroana desflorită vede încă pe copilă.
Ea vedea în înțeleptul cu-arătare reverendă
Prototipul cucoșimei, pe-al cucoșilor cucoș,
Când cu flori de-oratorie și cu ochi bisericoși,
Adâncit platonizează în tiradă somnolentă.
Astfel dar fini și dânsa drumul sorții pământene:
Arde lumânarea vieții până la un căpițel.
Și acum la bătrânețe, să-l uzeze și pe el,
Ea drept candelă l-aprinde ființei suprapământene.
Untdelemnu-n sânt-pretinsa vatră a bigoteriei
E același ce-n amoruri pământene-a licurit;
Duhul sfânt în chip de porumb nu din cer s-a pogorât
Ci mai jos de brâu l-avuse Iosif și l-a dat Mariei.
Iară voi, ce-n nopți când luna peste vârfuri de copaci
Ca un scut de-argint răsare, împlând lungile alee
C-umbre negre și dungi albe urmăriți pe vreo femeie,
Supusând sub a ei poale mult mai mult decât doi craci;
Voi, ce-uniți tot universul în zâmbirea minții scurte,
Ce cătați gândiri de înger -n-ochii mari, cari vă par
Două nopți însprâncenate, vie-vă-n minte măcar
Cum că demonul din ochii-i e același de sub burtă.
Ah, gândiți o clipă numai la sulița cu vârf roș
Și la rana ce o face, sângele-inocent ce-l varsă
Ca să vezi câte iluzii minte inima cea arsă,
Pe când dońa e-o găină și seniorul un cucoș.
Deci dară, boieri de cinste că-mi făcui tot boierescu
Mai cu rime, mai cu vorbe, când de samă, când de clacă;
Am ajuns la deci mă scarpin închid cartea mea posacă
Și cu multă plecăciune vi se-nchină
Minunescu.
Eminescu Mihai >> BIOGRAFIE
În poiata tăinuită ca-n umbroasă zăhăstrie,
Trăia puica cea moțată cu penetul de omăt;
Nu-i cucoș în toat-ograda, ce de-iubire căpiat
S-urmărească insolenter inocenta ei junie.
Ce cochetă e copila, cu ce grație ea îmblă?
Și ce stele zugrăvește în nisip cu dulcea-i labă
O găină virtuoasă, o găină prea de treabă,
Cu evlavie ea cată fire de-orz și coji de jimblă.
Dară cine să admire a ei nuri și tinereță?
Boul chior, ce vede numai jumeta din a lui paie?
Ah! în inima-i fecioară simte-o tainică văpaie
Pentru cucurigul dulce din cântări de dimineață.
Pierde gustul de mâncare, scormolește, de ți-i milă,
În pământ ca să găsească chipul cel dorit într-una,
Sau se primblă visătoare, noaptea căutând în lună
A lui umbră luminoasă melancolica copilă!
O găină-mbătrânită, venerabilă matroană,
Ce demult e schivnicită de lumești deșertăciuni,
Ea îi spune-ale ei taine, ca la raza-nțelepciunei
Să găsească mângâiere pentru-a gândurilor goană.
Iar călugărița veche, ce demult era iertată,
Ce demult se dizvățase de plăcerile d-iubire,
Ea cu limba ascuțită clevetește-ntreaga fire
Contra demoralizărei propovăduie-nfocată.
Ah îi zise mititica nu privești la rândunele,
Cum din cuib scot puii capul, se cutează pe ulucuri
Și apoi la miezul nopții îi aud făcând buclucuri,
Sărutându-se cu ciocul, drăgostindu-se-ntre ele.
Soarte-avem nefericită îi răspunse-atunci bătrâna:
Nu-i găină rândunica, rândunoiul nu-i cucoș.
Necredința lor știută-i; aspri, răi, tiranicoși,
Ei trezesc vďața-n inimi și apoi o învenină.
Numai flori-s fericite, căci pe aceeași trupină
E pistilul feciorelnic și staminul bărbătesc;
Sub perdele verzi de frunze, se-mpreun și se iubesc,
Chipul junelui din floare c-odoranta lui virgină.
Dar cucoșul ce netrebnic! nestatornic! este drept:
Când el sulița iubirei în adâncu-ți suflet bagă,
Te simți dusă chiar în ceruri uiți pe-o clipă lumea-ntreagă,
Dar pe urmă gelozia sfarmă inima-ți din piept.
Căci pe urmă el te lasă, tristă, slabă, văduvită.
Cu aripele-ostenite ziua, noaptea stai pe ouă;
Mori de sete și de foame, nici un sâmbure de rouă,
Nici priviri de-amor n-aruncă la sărmana eremită.
Ci mai bine nu mai intre în gândirea ta virgină
Visele înșelătoare de iubire și plăcere
Vin- să-nveți înțelepciunea, a naturii-adânci mistere
Și a stelelor mari drumuri, ce viitorul îl lumină.
Cum vorbeau înțelepțește, ce s-audă și să vadă?
După gard străin cucoșul se preîmblă-ncet turcește.
Puicei-i trece-ndată pofta de-a vorbi filozofește,
Ea ascultă cu iubire cucoșeasca serenadă.
Ah, amorul îi pătrunde prin ureche;-n van bătrâna
O ciupește-n cap cu ciudă, vrea s-o ție de aripă;
Ea se smulge și aleargă tremurândă într-o clipă,
Printre gard privește dulce l-arătarea lui păgână.
Iar bătrâna cruce-și face cu-a ei labă și gândește:
„Tinereță, tinereță!" și oftând intră-n poiată;
Apărată de-ntuneric ipocrita cea șirată
Pe un pui nevrâsnic încă alterată-l pricăjește.
Unde este învățatul cu talent fonognomonic
Să compuie un compendiu despre blândele impresii,
Ce un sunet numa-l naște în simțirile miresei,
Cum un cucurigu poate fi adânc, duios, demonic?!
Ce simțiri eroici, mândre, reprezintă cucurigul,
Cât curagi ce osebire de-al găinei cotcodac;
Ce frumos îi șade creasta ca un roșu comanac.
De dorință se-nfierbântă, de amor o trece frigul!
Și maximele bătrânei pe-o ureche toate-i iese,
Cum intrară pe cealaltă. Sfătuiri contra iubirei
O-nvățară ce-i iubirea. Știe-atât că c-o privire
Galișă poate să prindă pe pașaua ce-și alese.
Ș-astfel ea făcând la planuri se-nvârtește prin ogradă
Și trezește-n bucuria-i, din gândire somnoroasă,
Pe-un clapon, mâhnit călugăr, cu-arătare pântecoasă,
Fără creasta de mândrie, fără glas și fără coadă.
Și făcând un paa! angelic, îl întreabă de nu-i frate,
De nu-i văr cu Don Juanul ce cânta de gard dincolo.
Dar monahul cel sinistru zise tragic: „O! Apollo
Mă ferească să fiu rudă cu-aste firi întunecate.
Nu! pe mine preuteasa zeității pământene
Lângă focul cel de jertfă, pe altar de cărămidă,
M-a lipsit de demnitatea de cucoș ca să-mi surâdă
În a mea lipsă de patimi a lui Plato fenomene.
Cu privirea mea cea castă, de-nteres ne-nfluințată,
Văd în lume și în lucruri numai sâmburul ș-ideea;
Prototipu-l văd în toate, și cu-a geniului scânteie
Văd cucoșul lui Mohamet cu-arătare luminată.
În sublime revelații a misterului etern,
Mulțămesc vestalei groase ce-mi creă această soartă;
Dumnezei or s-ospăteze umbra mea când va fi moartă,
Închin viața-mi cugetărei un Pitagoras modern!"
[ II ]
El reintră în chilie, iar puicuța stă pe gânduri,
Și mereu prin minte-i îmblă demnitatea de cucoș:
„Ce-i lipsește lui Chirilă, ce au verii lui fieroși
Și el n-are?" Astfel dânsa meditând îmblă pe scânduri.
Dar îi bate inimioara. Ea la gard se duce iarăși,
Să privească iar la idol, cu-a lui pas de maiestate,
Creasta roșă, pieptu-n care inima bărbată bate.
Cum ar vrea ea ca să-l aibă de-al juniei ei tovarăș!
Cum se teme ea acuma!... El o vede ș-o salută.
Ochii-i ard și el îi spune măguliri cavalerești
„Nu! el zice în ton liric pentru flacăre cerești
Nu există îngrădire, cât de naltă e trecută".
Vrea să zboare; dar Sibylla cu a măturei magie,
Ea, ce poartă grija scumpă pe-al vestalelor palat,
Îl lovește și alungă cavaleru-naripat...
Și în urma lui puicuța se uita cu nebunie.
Suferințele lui Werther se urmează-n pieptu-i toate,
Deși nu ca el eroic vrea cucoșul să s-ucidă;
El iubește ea socoate cum portița să-i deschidă,
Dar rușinea-i virginală de la scopu-i o abate.
„Nu, nu! Ca din întâmplare, ca dincolo rătăcită,
Să mă afle cumva noaptea și să-mi caute chichiță."
Și când luna împle noaptea, trist, ea urcă o căpiță,
Sare gardul și timidă lin pășește îndrăgită...
Rămâneți cu bine toate a copilăriei soațe,
Căci instincte tăinuite au învins în ea fecioara.
„Ce-am să pierd?, gândește dânsa, tot îmi spun de o comoară
De păzit grea, ce odată trebuie s-o pierzi în viață."
Dar deodată el s-arată rușinoasă vrea să zboare,
El aleargă după dânsa cum ar vrea și cum n-ar vrea;
Cum îi place să se lase prinsă. Sub aripa-i grea,
Ea se simte fericită, deși-afectă supărare.
Vrei să fugi?, suspină dânsul, mă urăști atât de tare?
Te urăsc! surâde dânsa cu-inocentă șireție,
Cum să nu te-urăsc, tirane, când tu vrei să-mi faci rău mie?
El jură că nu și cere botișor de împăcare.
Cum să nu-i dea? Poate dânsa să refuze-o rugăciune,
Spusă cu delicateță și poetic-formulată?
S-ar cădea ca să reziste? șade bine? înfocată,
Fericită e că pierde ce-ndoiește prețu-iubirei.
Ceru-ntinde sus senina-i pânzărie de azur,
Ca cusută e cu stele tremurând de-aurul lor grele.
Când o-acopăr a lui aripi, când îl simte pe-a ei șele,
Inocența-i sângerează, i se-ntunecă-mprejur.
Ține mult această dulce, amoroasă nerozie.
Al ei suflet se topește de-ntunericul molatec,
Simte pare c-o pătrunde un piron roș de jeratec,
Ce-o omoară ș-o turbează, o-ndeliră ș-o sfâșie.
Ochișorii și-i închise, ca topită stă acuma,
Și în vocea ei muiată pipăiește nențeles.
El o mângâie, o-ncredință, că de cer a fost trimes
Și menit ca s-o iubească și să-i joace dulcea glumă.
Tu! ea zise ce frumos ești, rege-al lumei de găine.
Eu te iert! amoru-ți dulce ca și miros de garofă.
Și ca-n vechile tragedii el răspunde-n antistrofă:
Tu ești Venus în poiată, ochii tăi cerești lumine.
Din istoria puicuței asta-i partea cea întâie,
Asta e icoana scump-a săptămânelor de miere;
„Poezia-i intervalu-ntre plăcere și plăcere"
Optimist filozofează cu cucoșul ce-o tămâie.
Dar curând al ei caracter și simțirea ei naivă
Se schimbă-n cochetărie. Cucoșeii cei mai tineri
Împlu curtea strălucită a moțatei noastre Vineri
Și la glasul lor subțire ea s-arată milostivă.
Al găinăriei-Adonis, cu privirile-ndrăznețe,
Petit-crevé blazat, ironic, cu pasiuni titanomahe,
Obiectiv cronicei zilei a găinelor monahe,
Pe tipic îi face curte Lovelace de la cotețe.
Cu plăcere ea admite curtea junelui șagalnic.
Orice-obrăznicie, rugă, ea îi trece cu vedere,
Ca-n sultanul vechi să-escite gelozie și durere
Vai ! de unde poate crede un sfârșit atât de jalnic!
Căci sultanul, care-o crede cum că e necredincioasă,
Tânărului Cicisbeo el acum căta pricină.
Cu curagi el se ridică, creasta-i roșă se-nvenină
Și lugubru el îi zice: „Fugi sau mori tu, ticăloase!"
Făt-Frumos gâtu-și îndoaie îndărăt și îi răspunde:
Nu m-atinge-a ta insultă, tu, de-origină plebeu
Diferența prea e mare, cine ești? și cine-s eu?
Eu petrec și eu fac curte cui voiesc și orișiunde.
Te-oi sili să lupți cu mine! iritat strigă sultanul.
Își zburli penele-n ceafă și cu furie s-aruncă.
Luptă crunt, pe când deoparte stă nefericita pruncă,
Urzitoarea Iliadei, ce își plânge Don Juanul.
Se trântesc, se rup cu ciocul și mănâncă tăvăleală
Obosesc. Se naște-acuma pe-o minută armistiț.
Dar curând se-ncaier iarăși. Don Juanul cel pestriț
Cade-n sânge și sultanul trâmbiță pe el cu fală.
Iară dońa nu trădează ce-n simțire-i se petrece,
Nu trădează de-i durere, voioșie, nepăsare
Poate vru să deie prețul părții cei învingătoare
Și de-aceea rămăsese ca și marmura de rece.
Ci profetic se arată preoteasa culinară
Ia pe mort în poala-i sacră, de-a lui haină îl despoaie;
Ea îl spală-n apă sfântă, și în scumpe măruntaie
Pun miresme felurite pentru jertfa mortuară.
'N-învârtiri misterioase peste focul vetrei sfinte,
Ea-l întoarce, curățindu-l de lumeștile-i păcate.
Palamarul ce slujește pământească zeitate
În Olymp îl ia și-l duce, jertfa zeilor fierbinte.
Și în râsuri nesfârșite, artificiă de glume,
În vorbiri spirituale, observații învățate,
Despre-a artei culinare mari mistere-ntunecate,
În divină nepăsare, ei stau jertfa s-o consume.
Vai! de ce nu ține nimeni o orație funebră
Și nu-ntoană-un De profundis pentru soarta-i mucenică!
Peste-a raclei porțelane nici o lacrimă nu pică.
Inima zeilor lumei, de ingrată, e celebră.
Ori n-au fost eroi în lume, înțelepți și virtuoși
Unii-n lupte pentru bine a lor sânge și-l vărsară,
Ceilalți lângă lampa albă sânta viață-și consumară
Să-i lumine ca să aibă soarta bietului cucoș?
Oare el nu are asemeni soarta oricărei ființe?
Suferințele unůia bucurii li sunt altora;
Viața multora se stinge spre-a hrăni viața multora
Și mâncarea reciprocă e-a istoriei ființă.
Bietul rac! De viu l-aruncă ca să fiarbă-n vinul cald.
Câte sufere? ce-i pasă celui care nu e rac!
Ce îi pasă păsăruicei ce muncește pe-un gândac
Sau paingenul, ce suge capul muștei de smarald.
Păsăruica ia în sine simțul, gândul dintr-un greier
Ce ucide. Al lui suflet pe-al ei suflet -navuțește...
Și cucoșul care moare naște-n cel ce-l mistuiește,
Cine știi ce simț în suflet, cine știi ce gând în creier.
Dar sultanul spre durerea puiculiței lui naive,
Ce-omorî-n duel pe-un tânăr de-o speranță-atât de mare,
La răcoare-i pus sărmanul, ca să cugete-n mustrare
L-ale codicei penale paragrafe respective.
Deci puicuța văduvită singuric-acum rămâne.
'N-început își plânge soarta și părea nemângâiată;
Dar curând cucoși mai tineri împlu partea neocupată
A duioasei inimioare de amor și jale pline.
Ea învață ca să uite. Ca marchiza de Châtelet,
Care pe Voltaire bătrânu-nlocui cu Saint-Lambert.
Pentru inima-i vicleană cucoșeii nu se cert,
Căci din tânăr în mai tânăr ăn-academia-i îi ié.
În curând ea pierde-n curte tot al noutății farmec.
Nu-i cucoș ce nu-i luase tot ce-o puică poate da,
În curând alte găine al ei nimb l-întuneca,
Cum odată-l întrecuse, pe Harun, vizirul Barmeg.
În zădar li imputează a lor gânduri senzuale.
„De răspunde cu-ironie unul din amanții foști
Inima-mi întreag-a ta e dar ce vrei noi suntem proști,
Simțul îmblă dup-o carne mai tânără și mai moale."
În curând cade pe gânduri, deveni curând bigotă;
Cum se-ntâmlpă, din Phrinee deveni călugăriță.
Limba-i îmblă, ascuțită ca la vechea-i protectriță
Poiata afurisește și ograda poliglotă.
Și atunci găinăreasa de căderea-i se îndură:
Despărți găinărimea cu viață imorală
De chilia solitară a puicuței, ce își spală
A trecutului păcate prin asceza cea obscură.
Ea căta societatea părințelului Chirilă,
A claponului lugubru cu humorul lui de bute;
El iubește-n ea ideea frumuseței cei trecute,
În matroana desflorită vede încă pe copilă.
Ea vedea în înțeleptul cu-arătare reverendă
Prototipul cucoșimei, pe-al cucoșilor cucoș,
Când cu flori de-oratorie și cu ochi bisericoși,
Adâncit platonizează în tiradă somnolentă.
Astfel dar fini și dânsa drumul sorții pământene:
Arde lumânarea vieții până la un căpițel.
Și acum la bătrânețe, să-l uzeze și pe el,
Ea drept candelă l-aprinde ființei suprapământene.
Untdelemnu-n sânt-pretinsa vatră a bigoteriei
E același ce-n amoruri pământene-a licurit;
Duhul sfânt în chip de porumb nu din cer s-a pogorât
Ci mai jos de brâu l-avuse Iosif și l-a dat Mariei.
Iară voi, ce-n nopți când luna peste vârfuri de copaci
Ca un scut de-argint răsare, împlând lungile alee
C-umbre negre și dungi albe urmăriți pe vreo femeie,
Supusând sub a ei poale mult mai mult decât doi craci;
Voi, ce-uniți tot universul în zâmbirea minții scurte,
Ce cătați gândiri de înger -n-ochii mari, cari vă par
Două nopți însprâncenate, vie-vă-n minte măcar
Cum că demonul din ochii-i e același de sub burtă.
Ah, gândiți o clipă numai la sulița cu vârf roș
Și la rana ce o face, sângele-inocent ce-l varsă
Ca să vezi câte iluzii minte inima cea arsă,
Pe când dońa e-o găină și seniorul un cucoș.
Deci dară, boieri de cinste că-mi făcui tot boierescu
Mai cu rime, mai cu vorbe, când de samă, când de clacă;
Am ajuns la deci mă scarpin închid cartea mea posacă
Și cu multă plecăciune vi se-nchină
Minunescu.
Eminescu Mihai >> BIOGRAFIE
Eminescu >> VERSURI (toate poeziile în ordine alfabetică)
Poezii, cu aceeași tematică, ale autorului :
Eminescu - versuri de Dragoste
Ai noştri tineri la Paris învaţă
La gât cravata cum se leagă, nodul,
Ş'apoi ni vin de fericesc norodul
Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă.
La ei îşi cască ochii săi nerodul
Că-i vede - în birje răsucind mustaţă,
Ducând în dinţi ţigara lungăreaţă...
Ei toată ziua bat de-a lungul Podul.
Vorbesc pe nas, ca s-alti-mbănci se strâmbă:
Stâlpi de bordel, de crâşme, cafenele,
Şi viaţa lor nu şi-o muncescşi-o plimbă.
Ş'aceste mărfuri fade, uşurele,
Ce au uitat pân' şi a noastră limbă,
Pretind a fi pe cerul ţării: stele.
Eminescu Mihai >> BIOGRAFIE
La gât cravata cum se leagă, nodul,
Ş'apoi ni vin de fericesc norodul
Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă.
La ei îşi cască ochii săi nerodul
Că-i vede - în birje răsucind mustaţă,
Ducând în dinţi ţigara lungăreaţă...
Ei toată ziua bat de-a lungul Podul.
Vorbesc pe nas, ca s-alti-mbănci se strâmbă:
Stâlpi de bordel, de crâşme, cafenele,
Şi viaţa lor nu şi-o muncescşi-o plimbă.
Ş'aceste mărfuri fade, uşurele,
Ce au uitat pân' şi a noastră limbă,
Pretind a fi pe cerul ţării: stele.
Eminescu Mihai >> BIOGRAFIE
Eminescu >> VERSURI (toate poeziile în ordine alfabetică)
Creanga de aur este un roman scris de Mihail Sadoveanu și publicat în 1933.
I. LUMEA CUVÂNTULUI:
I. LUMEA CUVÂNTULUI: