Selecție din creația lui Al. Vlahuță poezii de dragoste.

Nu ştiu, e melancolia secolului care moare,
Umbra care ne îneacă la un asfinţit de soare,
Sau decepţia, durerea luptelor de mai-nainte,
Doliul ce se exală de pe-atâtea mari morminte,
Răspândindu-se-n viaţă, ca o tristă moştenire,
Umple sufletele noastre de-ntuneric şi mâhnire,
Şi împrăştie în lume o misterioasă jale,
Parc-ar sta să bată ceasul stingerii universale;

 

Căci mă-ntreb, ce sunt aceste vaiete nemângâiate,
Ce-i acest popor de spectri cu priviri întunecate,
Chipuri palide de tineri osteniţi pe nemuncite,
Trişti poeţi ce plâng şi cântă suferinţi închipuite,
Inimi laşe, abătute, făr-a fi luptat vrodată,
Şi străine de-o simţire mai înaltă, mai curată!
Ce sunt braţele acestea slabe şi tremurătoare?
Ce-s aceşti copii de ceară — fructe istovite-n floare?...
Şi în bocetul atâtor suflete descurajate,
Când, bolnavi, suspină barzii pe-a lor lire discordate,
Blestemând deşertul lumii ş-al vieţii, în neştire,
Când îşi scaldă toţi în lăcrimi visul lor de nemurire,
Tu, artist, stăpânitorul unei limbi aşa divine,
Ce-ai putea să ne descoperi, ca un făcător de bine,
Orizonturi largi ş-atâtea frumuseţi necunoscute,
Te mai simţi atras s-aluneci pe aceleaşi căi bătute,
Să-ţi adormi şi tu talentul cu-al dezgustului narcotic,
Ca în propria ta ţară să te-arăţi străin, exotic?...
Cum, când eşti aşa de tânăr, e o glorie a spune
C-ai îmbătrânit şi sila de viaţă te răpune,
Că nimic pe lumea asta să te mişte nu mai poate,
Că te-ai zbuciumat zadarnic şi te-ai săturat de toate?

 

Ştii tu încă ce-i viaţa? Ai avut tu când pătrunde,
Nu problemele ei vaste, încâlcite şi profunde,
Dar un tremurat de suflet, licărirea ta de-o clipă,
Când atâtea-ţi schimbă vremea c-o bătaie de aripă,
În vertiginosul haos de privelişti, ce te-nşală,
Sub imensa şi eterna armonie generală?...

 

Eşti de-abia în pragul lumii. Îi-i aşa de sprinten gândul.
Câte n-ar şti el să prindă în viaţă aruncându-l!
Câte frumuseţi ascunse vi s-arată numai vouă,
Fericiţi poeţi: natura, lumea pururea e nouă!
Pe sub ochii tăi tablouri lunecă strălucitoare,
Glasuri, şi colori, şi forme tu le laşi să se strecoare,
Legănând a tale gânduri adormite, ca pe-o apă,
Când atâtea adevăruri nerostite încă-ţi scapă!
Ştiu. Am fost şi eu ca tine amăgit să cred că-n artă
Pot să trec la nemurire cu revolta mea deşartă;
Şi cu lacrimi stoarse-n silă — nu mi-aş mai aduce-aminte —
Am bocit şi eu... nimicuri, ce-mi păreau pe-atuncea sfinte!...
Dar când m-am uitat în juru-mi ş-am văzut că e o boală,
Şi că toţi începătorii, de abia scăpaţi din şcoală,
Ofiliţi în floarea vârstei de-un dezgust molipsitor,
Îşi zădărnicesc puterea, focul tinereţii lor,
Ca să legene-n silabe, pe tiparele găsite,
Desperări de porunceală şi dureri închipuite,
Când am înţeles c-aceasta e o modă care soarbe
Seva tinereţii noastre, am zis gândurilor oarbe,
Ce-şi roteau peste morminte zborul lor de lilieci,
Să s-abată lăsând morţii în odihna lor de veci,
Şi din florile vieţii să aleagă şi s-adune
În nepieritorul fagur adevăr şi-nţelepciune!
Câte nu-s de scris pe lume! Câte drame mişcătoare
Nu se pierd nepovestite, în năprasnica vâltoare
A torentelor vieţii! Câţi eroi, lipsiţi de slavă,
Nu dispar în lupta asta nesfârşită şi grozavă!
Şi, sub vijelia soartei, câte inimi asuprite,
Câţi martiri pe cari vremea şi uitarea îi înghite!

 

Şi când lumea asta toată e o veşnică mişcare,
Unde cea mai mică forţă împlineşte o chemare,
Şi când vezi pe-ai tăi cum sufăr, cum se zbuciumă şi luptă
În campania aceasta mare şi neîntreruptă,
Tu, departe de primejdii, razna ca un dezertor,
Să arunci celor ce-aşteaptă de la tine-un ajutor,
Jalea şi descurajarea cântecului tău amar,
Şi să-ţi cheltuieşti puterea celui mai de seamă dar,
Ca să-i faci mai răi pe oameni, şi mai sceptici, şi mai trişti?
Asta vi-i chemarea sfântă de profeţi şi de artişti?...
Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii,
Să ne cânte rostul lumii şi splendorile naturii?
Unde ni-s sămănătorii generoaselor cuvinte,
Magii ocrotiţi de stele, mergătorii înainte,
Sub credinţele sfărâmate şi sub pravilele şterse
Îngropând vechea durere, cu-al lor cântec să reverse
Peste inimile noastre mângâiere şi iubire,
Şi cuvântul lor profetic, inspirata lor privire,
Valurile de-ntuneric despicându-le în două,
Splendidă-naintea noastră să ne-arate-o lume nouă!




Vlahuță Alexandru >> BIOGRAFIE

Vlahuță >> VERSURI (toate poeziile în ordine alfabetică)

Să trăieşti Mimilică dragă, şi să fii bună – să fii bună pentru ca să poţi fi fericită.
Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că, mai întâi, cei răi nu pot fi iubiţi şi-al doilea…al doilea…de! norocul şi celelalte „pere mălăieţe” care se aseamănă cu el, vin de-afară, de la oameni, de la împrejurări asupra cărora n-ai nicio stăpânire şi nicio putere, pe când fericirea, adevărata fericire în tine răsare şi-n tine-nfloreşte şi leagă rod, când ţi-ai pregătit sufletul pentru ea. Şi pregătirea este o operă de fiecare clipă – când pierzi răbdarea, împrăştii tot ce-ai înşirat şi iar trebuie s-o iei de la început. De aceea şi vezi aşa de puţini oameni fericiţi… Atâţi câţi merită…

A, dacă nu ne-am iubi pe noi aşa fără de măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi daca ne-am dojeni de câte ori am minţit sau ne-am surprins asupra unei răutăţi ori asupra unei fapte urâte, dacă, în sfârşit ne-am examina mai des şi mai cu nepărtinire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură.

Se ştie că durerea e un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora. Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce să vrei. Şi văd c-ai început să ştii asta.
Doamne, ce bine-mi pare c-ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi singură drumul cel adevărat!

Aşa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei sau al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată de câte ori deşteptăciunea te îndeamnă să strigi: „Uitaţi-vă la mine!” Dar mai ales aş vrea să scriu de-a dreptul în sufletul tău aceasta: Să nu faci nici o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti. Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulţumire deplină, ca o conştiinţă curată.

Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi de 50 de ani ai s-o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu s-o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi.

Te îmbrăţişează cu drag, Al. Vlahuţă.
Când ai împlinit şaptesprezece ani.




Vlahuță Alexandru >> BIOGRAFIE

Vlahuță >> VERSURI (toate poeziile în ordine alfabetică)

Pentru ochii tăi răpit-ai
Foc din stele și din soare,
Pentru buza ta furat-ai
De la roz’ a ei coloare.

Gingășia, frăgezimea
Ce se joacă pe-al tău sân,
E plăcută, dar furată,
Ai furat-o de pe crin.

Râsul, nevinovăția
De la îngeri le-ai furat.
Ai răpit tot ce-a fost farmec
Din seninul nepătat.

Glasul tău de privighetoare,
Glasul mierlei mult plăcut
L-ai răpi și cânți cu dânsul,
Ș-a rămas codrul tăcut.

***

Înțeleg. Astea-s podoabe;
Dar din inimioara mea
Ce podoabă-ți poți tu face,
De-ai răpit-o și pe ea?




Vlahuță Alexandru >> BIOGRAFIE

Vlahuță >> VERSURI (toate poeziile în ordine alfabetică)

M-am regăsit. Ce dor mi-era de mine,
Copilul visător de altădată!
Mă simt plutind – privirea mea-nsetată
Se pierde-n orizonturi largi, senine.

De-acum, ispititori, în van mai cată
Viclenii ochi ... îi ştiu atât de bine!
O, nu mai tremur când mă uit la tine,
Şi azi te iert, căci rana-i vindecată.

Iar visul tău – ca pânza Penelopii –
Se ţese ziua, noaptea se destramă ...
Noian de întuneric ne desparte !

Zadarnic zâmbitoare te apropii,
Şi glasul tău tremurător mă cheamă –
Tot mai străină-mi eşti, tot mai departe ...




Vlahuță Alexandru >> BIOGRAFIE

Vlahuță >> VERSURI (toate poeziile în ordine alfabetică)

Lui V. A. Urechiă

Din bordei — de lângă vatra unde stă nenorocirea
Ca o strajă neclintită — ridicatu-mi-am privirea
Sus, spre sfetnici, şi văzut-am a lor feţe luminoase,
Ş-am văzut maimuţăria, strâmbăturile greţoase
Astor molii, astor ciocli, dezmăţaţi copii ai spumei,
Care-n aur văd, smintiţii, sufletul şi cinstea lumei,
Inimi dogorâte-n para poftei de-a se-navuţi,
Stând ca viermii pe-un cadavru, ce-a-nceput a se-mpuţi.
I-am văzut — păpuşi gătite, tologiţi în jeţuri moi,
Trântori, fără nici o grijă, şi străini de-orice nevoi,
Răscolind în a lor cuget ale ţării măruntaie
Şi cătând, nesocotiţii, ca din trupul ei să taie
Partea ce-a mai rămas bună, membrul ce-a mai rămas teafăr.

Pieptul lor, plin de medalii, strălucea ca un luceafăr.
Dar înnuntru — sub medalii — şi sub hainele bogate
Clocoteşte-n oala cărnei, otrăvită de păcate,
La a negrelor lor pofte, la a infamiei pară
Clocoteşte crima . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . Stoarceţi, stoarceţi măduva din ţară!
Nu vă pese! Striviţi totul! Cugetaţi că poate mâini
O să pierdeţi cârma ţării ş-or să vină alţi stăpâni.
Deci, pârjol şi jaf! Opinca — hoitul să rămână os —
Ca să nu mai aibă alţii, după voi, nimic de ros.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Voi, cucoane mari, avute, ce-n mătăsuri şi-n dantele
Vă-nveliţi a voastră carne, voi, ce-n câteva inele
Purtaţi hrana ce lipseşte unei jumătăţi de ţară,
Spuneţi, nu cumva vrodată s-a-ntâmplat să vi se pară
Că a voastre diamante se topesc şi vi s-arată
Ca atâtea lăcrimi curse dintr-o geană întristată?

Vai, acele pietre scumpe — ochi focoşi sub geana serii —
Credeţi voi că sunt podoabe? Nu! sunt lăcrimile ţării!

Dar te-a-ncălecat de-acuma, cal, te du unde te mână
Călăreţul, o maimuţă, care ţine-n a ei mână
Frâul tău a ta viaţă. Du-o unde vrea să meargă!
Când uscatele-i călcâie bat în burta ta, aleargă,
Iar când frâul tău îl strânge, de-ţi trosnesc dinţii din gură,
Te opreşte: să răsufle vrea scârboasa pocitură.

Vai, nenorocită ţară, rele zile-ai mai ajuns!
A lor gheare-nfipte-n pieptu-ţi fără milă l-au străpuns
Şi-n bucăţi împart, infamii, carnea ta, avutul tău!
Tot ce s-a găsit pe lume mai stricat, mai crud, mai rău,
Ăşti nemernici fără suflet, fără nici un căpătâi,
Ţin a tale zile-n mână, ş-a ta cinste sub călcâi.
Şi călări pe tine, ţară, se cred zei aceste bestii,
Cum se cred ades copiii împăraţi — călări pe trestii.
Ei sunt mari şi tari, şi nu au nici ruşine, nici sfială
Că-ntr-o zi, poate, urmaşii le vor cere socoteală
De-a lor fapte. Ce le pasă? Lopătari, la cârma ţării
Sunt stăpâni pe vas, pe vânturi, şi pe valurile mării!
Şi când cugeţi c-aceşti trântori, astă haită de samsari
Prin tertipuri şi prin intrigi au ajuns puternici, mari,
Şi când vezi pe-a vieţii scară unde-au fost şi unde sunt,
Când îi vezi cu ce mândrie, cu ce ochi semeţi şi crunt
Privesc azi din înălţime spre norodul tăvălit
În mizeriile-n care ei, călăii, l-au trântit,
Când te uiţi cum se răsfaţă, cum îşi fac de cap mişeii,
Vai, începi să crezi că-n ceruri adormit-au de mult zeii!

Ş-apoi, după ce-au dat palme, şi-au scuipat în faţa ţării,
După ce-a-mbrâncit poporul în prăpastia pierzării,
După ce n-a rămas lucru nebatjocorit de ei,
Au curajul — aceşti oameni de nimic, aceşti mişei —

Au curaju-n faţa lumii ca să strige-n gura mare:
Ne vrea ţara! Îi vrea ţara? Auziţi neruşinare!
Vai, de-ar fi pe voia ţării, ştiţi voi unde v-aţi trezi!
Într-o ocnă — da! — acolo oasele v-ar putrezi!

Cum să mai vedem în ţară cinste, muncă, propăşire,
Când spoiala azi e totul, când vezi că prin linguşire
Şi făţărnicii, netoţii, au ajuns aşa departe!
Cum să-ţi mai trudeşti viaţa ca să-nveţi puţină carte
Când te uiţi că-n astă ţară, dată pradă celor răi,
Înţelepţii sunt victime, ticăloşii sunt călăi!

Fii viclean, corupt, sperjur, pune-ţi mască, fă-te blând,
Pleacă-ţi fruntea ta cucernic, bate-ţi pieptul tău strigând:
"Scumpa, draga Românie, idolul vieţii mele!"
Şi când vei fi Leu, pisică, scoate-ţi ghearele din piele!
Iată norma după care poţi s-ajungi unde pofteşti!
Ş-apoi, ca să n-ai mustrare, nici vreodată să roşeşti,
Înainte de-a purcede pe-ale crimei negre căi,
Cearcă-ţi sabia în gâtul conştiinţei tale-ntăi!

Asta-i lecţia pe care o lăsaţi posterităţii!
Ah, cumplit v-aţi râs de lege şi de cumpăna dreptăţii,
Şi de oameni, şi de ţară, şi de tot ce-i sfânt pe lume!

Peste veacuri depărtate vor pluti a voastre nume,
Şi vor spune că sub soare n-au stat răi, călăi, bandiţi,
Nici atât de cruzi la suflet, nici atât de iscusiţi.




Vlahuță Alexandru >> BIOGRAFIE

Vlahuță >> VERSURI (toate poeziile în ordine alfabetică)

O-ntâlnești mereu, ai crede-o trasă-n mii de exemplare.
Pururea împresurată de priviri cuceritoare —
Sedentari ce bat din pinteni, ghiuji ce fac pe ticăloșii —
Ea pășește, zâmbitoare,
Arborându-și pretutindeni “semnele-i particulare”:
Fustă scurtă, ghete albe, buze roșii.

La o parte! trece zâna veseliei zgomotoase.
În tăcuta noapte-a morții ea e râsul și lumina…
Plângă de durerea țării cârtitorii și fricoșii,
Peste rănile-i deschise, radioasă trece zâna,
Ca un steag de biruință pe un câmp albit de oase…
Fustă scurtă, ghete albe, buze roșii.

Legănându-se din șolduri, trece zveltă, zâmbitoare.
Tu-ți plângi neamul pus pe cruce, la răspânte de pieire,
Plâng de-nvăluirea țării, în mormântul lor, strămoșii.
Ea, cu farmece-n privire,
Grațiile și le plimbă, în costum de vânătoare:
Fustă scurtă, ghete albe, buze roșii.




Vlahuță Alexandru >> BIOGRAFIE

Vlahuță >> VERSURI (toate poeziile în ordine alfabetică)

Cum curge vremea şi ne-ngroapă!
Ia vezi ce mare te făcuşi:
Mai ieri, erai numai de-o şchioapă,
Când te pierdeam printre păpuşi;

Când te dam huţa pe picioare,
O minunică răsfaţată,
Şi te-ntrebam care-de-care :
Ce eşti mata – băiat, ori fată?

Parcă te văd cum înainte
Ne ieşi la toţi, şi-n gât ne sai;
Mama-ţi tot zice: fii cu minte ...
Tu parcă altă grijă n-ai!

Zâmbind, dai gurii noastre pradă
Obrajii rumeni şi rotunzi;
Şi toate laşi să ţi se vadă,
Căci n-ai de ce să ţi le-ascunzi.

Sub scară, jos, într-o rochiţă
Pân’ la genunchi, aproape goală,
Spui vorbe dulci şi dai guriţă
Unui pisoi ce-ţi toarce-n poală.

Când uşile, ca de furtună,
Trosnesc, izbite de perete,
Ştim că vii tu, cea mai nebună
Şi mai draguţă dintre fete.

Râzând, de toate cele plină
Pe mânuşiţi şi pe obraz,
Tu umpli casa de lumină,
De fericire şi de haz ...

Fireşte, azi eşti domnişoară,
Nu ne vorbim ca mai-nainte ...
Privirea ta mă înfioară,
De serioasă şi cuminte.

Şi, totuşi, nu ştiu cum îmi vine,
Când văd aceşti doi ochi ce cată
Aşa frumoşi şi mari la mine,
Şi ştiu că-i sărutam odată! ...




Vlahuță Alexandru >> BIOGRAFIE

Vlahuță >> VERSURI (toate poeziile în ordine alfabetică)

Minciuna stă cu regele la masă...
Doar asta-i cam de multişor poveste:
De când sunt regi, de când minciună este,
Duc laolaltă cea mai bună casă.

O, sunt atâtea de făcut, vezi bine,
De-atâtea griji e-mpresurat un rege!
Atâtea-s de aflat! Şi, se-nţelege,
Scutarul lui nu poate fi oricine.

Ce ţară fericită, maiestate!...
Se lăfăieşte gureşa Minciună.
Că numai Dumnezeu te-a pus cunună
De-nţelepciune şi de bunătate

Păstor acestui neam ce sta să piară,
Ce nici nu s-ar mai şti c-a fost, sărmanul,
De nu-şi afla sub schiptrul tău limanul,
De nu-ţi sta-n mână bulgăre de ceară.

Că tu sălbatici ai găsit aice,
Sălbatici, şi mişei, şi proşti de-a rândul,
Ş-o sărăcie cum nu-ţi dai cu gândul...
Dar faci un semn, şi-ncep să se ridice

Oştiri, cetăţi, palate lume nouă,
Izvoarele vieţii se desfundă;
De pretutindeni bogăţii inundă;
Şi tu le-mparţi cu mâinile-amândouă.

Azi la cuprinsul tău râvneşte-o lume.
E-o veselie ş-un belşug în ţară,
Că vin şi guri flămânde de pe-afară.
Tot crugul sună de slăvitu-ţi nume.

Ia uită-te, pământul ce-mbrăcat e...
Cresc flori pe unde calci, şi râde firea.
Tu-mparţi norocul numai cu privirea.
Încai ţăranii zburdă pe la sate!...

Şi-i place regelui. E lucru mare
Cum farmecă pe regi Minciuna. Drept e
Că ea, de mult, pe-a tronurilor trepte
A fost cea mai aleasă desfătare.
...............

Măria-ta, e un străin afară,
Cam trenţăros, dar pare-un om de seamă,
Şi... Adevărul parc-a zis că-l cheamă...
De unde-o fi... că nu-i de-aici din ţară.

Minciuna palidă-şi topeşte glasul:
O, nu-l primiţi! Îl ştiu, e vestitorul
De rău, ce face pe-atotştiutorul
Şi vede prăbuşirea la tot pasul.

E cel ce împotriva ta conspiră.
Invidia în inima lui geme
Şi gura lui e plină de blesteme.
Tu nu poţi auzi ce vorbe-nşiră...

Şi totuşi, zice regele, să vie!
Dovadă că chiar la palat Minciuna
Nu e biruitoare-ntotdeauna.
Fac şi monarhii câte-o nebunie...

Privind în ochii regelui, străinul,
Cu braţele pe piept încrucişate,
Răspică vorba: Ţara, maiestate,
E-n durăt greu. Tu nu-i auzi suspinul,

Căci muzici cântă-n juru-ţi. Şi slugarnici
Adormitori, ca-n zid, te-mpresurară,
De nu mai poţi vedea pe cei de-afară,
Pe bunii tăi supuşi cei mulţi şi harnici.

Că n-ai cercat spre ei să-ţi spinteci cale
Să ştii şi-n ţara ta ce suflet bate,
N-ai vrut decât spinări încovoiate
Şi guri deschise laudelor tale.

Că de-a fost om să-ţi steie drept în faţă,
Ca pe-un vrăjmaş, l-ai depărtat de tine.
Bătrânii pier. Dar oaste nouă vine,
Şi dureroase lucruri mai învaţă!

Părăzi, decor de teatru, luminaţii,
Tot ce pe vulg şi pe copii înşală,
Aceasta-i toată slava ta regală.
Pe tristul gol din juru-ţi decoraţii!

Tu-n ţara asta nu vezi decât raiul
Ce-ai tăi ţi-l ticluiesc într-o clipită:
Ruină-i sub hârtia poleită,
Sub crăngi de brad trosneşte putregaiul,

Dar tu eşti fericit. Linguşitorii
Înalţă imnuri proslăvirii tale
Şi fac să n-auzi cântecul de jale

Cu care-şi adorm foamea prăşitorii.
...............
Nu ţi-ai iubit poporul, maiestate!

Sau nu l-ai înţeles, şi e totuna.
De sus şi până jos s-a-ntins Minciuna
Ea leagă şi dezleagă-n ţară toate.

Iar ca să-ţi dea o spumă de mărire,
Ca pe-un copil te poartă şi-ţi arată
Sclipiri şi flori... Afla-vei tu vrodată
Cumplita vremilor destăinuire?...

Şi ce speranţe se puneau în tine,
Ce vesel ţi-a ieşit poporu-n cale,
Cu pâine şi cu sare!... Osanale!

Mântuitorul lui credea că-i vine.
Ce vesel ţi-a ieşit poporu-n cale!
...............
Şi ce credinţă trist-o să-i rămână;

Că n-ai putut spre el întinde-o mână,

Din greaua platoş-a trufiei tale!
...............
C-acestea nu l-au deşteptat pe rege,

Că Adevărul a fost dat afară
Şi slugile l-au îmbrâncit pe scară,
Fireşte, de la sine se-nţelege.
*

Trec anii. Şi ce dulce-i amăgirea!
Tu zeu eşti printre regi! Mărire ţie!...
În jâlţu-i moale, tolănită, scrie
Cu pana ei de aur Linguşirea.

De-abia se isprăveşte-o sărbătoare,
Şi-ncepe alta. Muzicile cântă...
Îmbracă-te-n podoabe, ţară sfântă,
Să nu mai ştie nimeni ce te doare!
................

Dar ce e, Doamne, vuietul acesta?
Ce-i hreamătul acesta care creşte?
Se zguduie pământul şi mugeşte,
Ca marea, când o biciuie tempesta.

Se-nalţă flăcări, braţe desperate,
Spre ceru-ntunecat, pustiu şi rece.
Năprasnic vântul nebuniei trece
Şi spulberă noianul de păcate.

În vaiete se prăbuşeşte-o lume
Clădită pe minciuni. Dar ce mânie!
Cum şuieră cumplita vijelie!
Sar fraţii între ei să se zugrume.

Uscata brazdă cere iarăşi sânge.
Femei cu părul despletit, nebune,
Şi-asmut copiii la omor. Genune,
Puhoi de ură ce zăgazu-şi frânge!

Deschide ochii mari bătrânul rege
Şi, tremurând, din jilţu-i se ridică.
Au cine liniştea lui scumpă-i strică?
Ş-al vremii rost el tot nu-l înţelege.




Vlahuță Alexandru >> BIOGRAFIE

Vlahuță >> VERSURI (toate poeziile în ordine alfabetică)

Noi, existăm, nu vieţuim. Dar oare
Nu este cel mai preţios secret,
În omeneasca lume-ntâmplătoare,
Să ne-nvăţăm să vieţuim încet?
Secretul totuşi îl tăgăduim,
Febrili din leagăn pân’la ţintirim.
Maşina s-o lăsăm să se grăbească,
Aceasta-i doar menirea ei firească.
Dar omul? Cu cât graba e mai mare
Cu-atâta viaţă s-a scurtat mai tare.
Păcat că toate-acestea îşi află un răspuns,
Dacă cumva îşi află, abia când am ajuns
La poarta de la care privim în urmă cum
Trecutul ca un peisaj de scrum
Se-mprăştie cu ultima suflare,
Când piere totul, ritm, contur, culoare,
Când omul, fără ţel şi fără drum,
Tot singur moare.
Să-l mai împungă oare şi-un ultim, crud regret
Că n-a ştiut să vieţuiască-ncet?




Philippide >> VERSURI (toate poeziile în ordine alfabetică)

Suntem făcuți mai mult din noapte.

Prezentul cu scânteia lui nu poate
Să lumineze-abisurile toate
Și veșnicul amurg din noi.
Din când în când doar ies din adâncime
Ca niște vietăți din fund de mări
Necunoscute amintiri
Ce parcă nu sunt ale noastre,
Fragmente dintr-o viață pe care n-am trăit-o,
Crâmpeie care-ncearcă zadarnic să se-adune;
Un braț, o țeastă, lacul unui ochi
Cu nuferii pe care nu-i cunoaștem
Și-o luntre ce ne cheamă cu vâslele de vis.

În marii munți de-ntunecime
Sunt osândit să sap necontenit:
Ce voi găsi în adâncime,
Comoara unui gând nemărginit
Sau vechea stearpă-ntunecime?

Dar dacă noaptea mă va birui
Și negre avalanșe grele
Din muntele cel mare se vor rostogoli
Și mă vor nărui cu ele?

Trecutul meu și alte trecuturi și mai vechi
Ca niște continente scufundate
Sub suflet stau necercetate
Cu urme anonime și străvechi:
Sunt visuri ale stâncii ancestrale,
Sunt amintiri din viața mea de plantă,
Fiori de viermi și nostalgii astrale
(Și poate-o tainică prefigurare
A vieții mele viitoare).

Dezgrop în mine rădăcina lumii;
În pieptul meu ce amintire grea!
O urnă-n care veacuri de vis și-au pus cenușa:
Luna sau inima mea?




Philippide >> VERSURI (toate poeziile în ordine alfabetică)

- Nu eşti sătul de colindat prin stele,
Prin miliardele de ani-lumină
Cât zice-se că-i drumul pân’la ele,
Chiar cu închipuirea cea mai plină
De cosmos şi de cosmo-fantezii?
- Acolo-i ţelul marii poezii.
- Ce-i marea poezie? Vorbă-n vânt
Cu care ne-amăgim; comod cuvânt
Cu care lesne-acoperi ce nu ştii.
Mai bine să ne-ntoarcem pe pământ
Şi părăsind călătoria-n vid,
Să cultivăm grădina lui Candid,
Lăsând închipuirea să măsoare
Iluzia-n continuă mişcare
A ţelurilor drumurilor lungi,
La care să visezi, să nu ajungi…
Şi poate-aici s-ar întâmpla să fie
Şi mult râvnita mare poezie
Ispititoare –
Căci totul este vis şi căutare.




Philippide >> VERSURI (toate poeziile în ordine alfabetică)

Peste câte mii de ani natura
Va scoate iarăşi din neant
Alcătuirea de celule
În care sufletu-mi visează
Asemeni unui împărat captiv?

O, frate, tu mai mult decât un frate,
Replica mea-n eternitate!
Nu te cunosc şi nu mă vei cunoaşte.
Vorbele mele scrise-acuma
Vor fi de multă vreme spulberate
În ziua când tu te vei naşte,
Şi limba chiar în care sunt rostite
Va fi pierit atunci şi doar un singur
Crâmpei de manuscript într-un muzeu
Va chinui pe erudiţii vremii,
Şi îngropat în el pe veşnicie
Dormi-va fără nume gândul meu.

Mă-ndeamnă totuşi către tine
O neclintită năzuinţă
Şi scriu acest poem zadarnic
Mânat de strania credinţă
Că gândurile noastre înrudite
Se vor pricepe peste vremi şi oameni,
În limba fără ţară a visului rostite.

Să ştiu că-ntr-adevăr vei exista,
O, n-aş mai fi atunci atât de singur
- Singur chiar lângă vechi prieteni,
Singur chiar lângă dragostea mea
- Dragostea mea cu care stau alături
Aşa cum amândoi ne-am reflecta
În aceeaşi oglindă,
Fără să ne privim unul pe altul în ea...
Dar pentru ce să te mai caut oare,
Vis fără chip al învierii mele,
Prin neştiute vremuri viitoare?

Tu poate de pe-acum alergi prin lume,
Duh care n-ai nici patrie, nici nume,
Şi poate nevăzuta ta aripă
Mi-atinge sufletu-n această clipă...

Amăgitoare nălucire
A unui dor amar de nemurire
Ademeneşte biata omenire.

Dorinţa noastră de neîntrupare
Ne chinuieşte în zadar.
Să ne mândrim că fiecare
Din noi e-un unic exemplar,
Fără putinţă de reeditare!




Philippide >> VERSURI (toate poeziile în ordine alfabetică)

Am început să mă despart de mine
Mă simt mai liniștit. E frig. Afară
Nu știi: e toamnă, ori e primăvară.
Iar plouă? Nu. E vânt pe străzi. E bine
C-am început să mă despart de mine.

M-am săturat de mine până-n gât,
Privesc în suflet, casc și mi-e urât,
Ma plimb prin mine ca un exilat
Și m cutreier iar în lung și-n lat
și caut iar, și caut iar, și știu
Că nimeni nu-i. Și fluier a pustiu.




Philippide >> VERSURI (toate poeziile în ordine alfabetică)

 după Friedrich Nietzche –

Amiază-a vieții! Ceas de împliniri!
Văratică grădină a visurilor coapte!
O, fericire-nfrigurată de aşteptări şi de pândiri!
Mi-aştept prietenii, şi zi şi noapte.
Veniți, prieteni! Visurile-s coapte,
Şi ceasul cel de faţă e plin de împliniri.

În cinstea-vă gheţarii se-mpodobesc cu flori.
Pâraiele din munte pornesc spre voi voci clare
Şi se adună-n creştet de ceruri vânt şi nori
Să vă pândesc pasul de dincolo de zare.

Ospăţul meu v-aşteaptă pe vârfuri, printre stânci.
Nu-i nimeni mai aproape de stele decât mine,
Nici mai aproape nu e de hăurile-adânci.
Şi nimeni pân-acuma nu s-a urcat spre mine
Să guste din ospăţul întins pe vârf de stânci.

Dar iată-vă, prieteni atât de aşteptaţi.
De ce în ochii voştri văd spaimă şi mirare?
N-a mai rămas în mine nimic din ce ştiaţi?
Pas, vorbă, chip - schimbarea e-atât de-ngrozitoare?
Nu mai sunt eu acela pe care-1 căutaţi?
Şi cel ce sunt acuma vă miră şi vă doare?

Sunt altul? Mie însumi străin? Fugit din mine?
Din mine însumi exilat?
Un luptător ciudat care-mpotriva
Lui însuşi luptă cu puteri haine,
Prin propria-i izbândă răpus şi-ngenuncheat?
Delaolaltă jertfă şi gealat?

Mi-am împletit eu viaţa cu tot ce-i aprig vânt?
Am poposit alături de albii urşi polari?
M-am dezvăţat de Dumnezeu şi oameni,
De tot ce-i blestemat, de tot ce-i sfânt?
Făcutu-m-am fantomă ce umblă pe gheţari?

O, vechi prieteni, iată, amarul vă cuprinde
De dragoste vi-s ochii dar şi de groază plini.
Plecaţi! Fără mânie. Aici - sunteţi străini;
Doar căprioarele şi vânătorii
Cutează-aceste locuri să colinde.

Prieteni vechi, luaţi drumul înapoi!
- O, inimă, eşti plină de amintiri amare,
Dar aprigă-i nădejdea ta şi tare:

Deschide-te şi-aşteaptă prietenii cei noi.
Ce-i vechi să-i laşi! Şi lasă şi-aducerile-aminte.
De-ai fost odată tânără, acuma
Eşti si mai tânără ca înainte!

Aceştia nu mai sunt prieteni, sunt
- Cum să-i numesc! - doar stafii de prieteni.
Îmi bat şi-acuma noaptea în inimă şi-n geam
Şi mă privesc şi-mi spun: Doar noi eram!
- Veşted cuvânt pe care-odinioară
Drept trandafir în suflet mi-1 sădeam!

O, dor al tinereţii, rău înţeles mereu!
Din tot ce-odinioară am râvnit
Şi-am luat drept semăn sufletului meu,
Rămâne doar un vis îmbătrânit.
Dar să-1 alung din mine nu mi-i greu:
Numai cel care se schimbă mi-i apropiat mereu.

Amiază-a vieţii! Ceas de împliniri!
Văratică grădină a visurilor coapte!
O, fericire-nfrigurată de aşteptări şi de pândiri!
Mi-aştept prietenii, şi zi şi noapte:
Prieteni noi! Fiţi gata! Mi-s visurile coapte,
Şi ceasul cel de faţă e plin de împliniri.

1930




Philippide >> VERSURI (toate poeziile în ordine alfabetică)

Duminicile-n fiecare săptămână
Când clopotele-n mantii de bronz se iau de mână
Şi-ncep să colinde
Cât vazduh glasul lor cuprinde,
- Umflaţi de vânt,
Buimaci, târându-şi umbra greoaie pe pământ,
Toţi nourii aleargă cu clopotele-n zbor
Pe urma lor;

Iar când în zare ca-ntr-o văgăună
S-au prabuşit cu toţii împreună,
Din ce în ce mai limpede răsună,
Împodobind cu aur proaspăt crinii,
Goarna luminii!

Şi-atunci tot cerul se preschimbă
În clopot ‘nalt cu soarele drept limbă
Care bate
Clipe de lumină
Pentru cei a caror inimă se zbate
Ca limba unui clopot rostogolit în tină.
În hohote sonore vazduhul se destramă
Când clopotele-n tropot de copite
Îndeamnă sufletele toropite
Şi le chiamă
Cu ele către soare să s-avânte,
Sărmane clopote cu aripi frânte!

Şi-atunci nebunii care-ntr-una urlă
Cu sufletul la gură ca o surlă
Când clopotele-n fiecare turlă
Cu ură-şi muşcă frânghiile, botniţi,
- Nebunii intră pe furis în casă,
Şi tac din gură, şi s-ascund sub masă;
Căci trebuie să ştiţi că din clopotniţi
Îndată clopotele au să zboare
În cavalcadă către soare,
Şi-au să se-ntoarcă liniştit, la trap,
Să ne cadă pe cap,
Să ne cadă pe cap!

Dar eu, care nu sunt nebun,
Vă spun:
Că clopotele-n fiecare săptămână
Se iau de mână;
Îşi suflecă mantalele-ntr-o horă
Sonoră;
Şi-apoi pornesc ca să colinde
Cât văzduh poate glasul lor cuprinde.
Dar vă mai spun,
Eu, care nu sunt nebun,
Vă spun că toate clopotele spun:
Că, dintr-o dată preschimbate-n goarne,
Au să răstoarne
Văzduhul peste noi ca un puhoi
De cer albastru şi lumină multă,
- Şi-atuncea noi,
Care suntem acei ce tac şi le ascultă,
Stăruitori vom sta cu fruntea boltă
De revoltă,

Cu ochiul cupă de nădejde multă,
Cu zdrenţele azurului pe noi,
Surâzatori - cu clopotele-n noi!




Philippide >> VERSURI (toate poeziile în ordine alfabetică)

S-aduna-n tine timpul si sta, nesocotit,
Ca mii de orologii de veacuri neintoarse.
E prea tirziu si-atitea cuvinte s-au rostit,
Uscate-n foc de patimi si-n iad de ginduri arse!

Te-ajungi pe tine insuti din urma si te vezi,
In locul diminetii de-azur de-odinioara,
In limpezimea unei statornice amiezi
Cu zari stralucitoare si cer uscat de vara.

Intors de tine insuti, ce trista nalucire!
Te simti chemat din umbra de mii de voci si miini;
Si visurile tale clipesc in amintire
Ca stelele vazute in funduri de fintini.

Au fost acele visuri inchipuiri natinge,
Un paradis de vorbe, fantasme fara grai,
Un zbor de nori albastri plutind pe-un cer de singe
Sau numai niste biete armuri de mucegai?

Straine-ti par acuma rimate spovedanii,
Visari intortocheate, dorinti fara ecou,
Si-atitea stele moarte pe care le rod anii...
In giulgiul lor de clipe le-nvaluie din nou!

Cu cit te vezi in apa trecutului mai rar,
Cu-atit amiaza clara mai mult te va cuprinde
Si pina la amurgul suprem si funerar
Cristalul ei pe suflet mereu se va intinde.

Vrajitoresc deliciu, din praf de stele moarte
Sa fauresti o noua armura pentru gind!
Da drumu-n tine vremii, zagazurile-s sparte;
Tirziu nu-i niciodata si totu-i prea curind.




Philippide >> VERSURI (toate poeziile în ordine alfabetică)

Persoanele:


  • Decebal
  • Boris, un principe dac
  • Iaromir, un principe iazig
  • Celsus, un roman la curtea lui Decebal
  • Longin, legatul Romei
  • Dochia, nepoata fostului rege Diurpaneu
  • Traian, imparatul Romei
  • Un pagiu

Persoanele:


  • Dragul, voievod de tara la Maramures
  • Toader Lupasteanu, boier pe valea Bistritei
  • Sas, varu-sau
  • Bogdana, sotia lui Sas
  • Bogdan, fiul lui Dragul

Dumas zice că romanul a existat totdeauna. Se poate. El e metafora vieții. Priviți reversul aurit al unei monede calpe, ascultați cântecul absurd al unei zile care n-a avut pretențiunea de-a face mai mult zgomot în lume decât celelalte în genere, extrageți din astea poezia ce poate exista în ele și iată romanul.

I.

Era-ntr-o dimineață de vară. Marea și-ntindea nesfârșita-i albăstrime, soarele se ridica încet în seninătatea adânc-albastră a cerului, florile se trezeau proaspete după somnul lung al nopții, stâncile negre de rouă abureau și se făceau sure, numai p-ici pe colea cădeau din ele, lenevite de căldură, mici bucăți de nisip și piatră.

Ea se numea Cleopatra, iar el Gajus Iulius Caesar Octavian August. Adică ea citise un roman ș-ar fi voit să fie de douăzeci și șase de ani și nu era decât de paisprezece; el, istoria romanilor și voia să fie de patruzeci de ani. Era numai de optsprezece și umbla la școală. Cu toate acestea astăzi, în ziua sf-tului Ermil, el uitase pe Octavian August și aștepta felicitări de ziua lui.

Apoi poveste, poveste, Dumnezeu la noi sosește, că-nainte mult mai este. Era odată un vânător ș-avea trei copii și era sărac-sărac, cât numai cu-atâta se ținea, că-mpușca câte-o păsăruică, o vindea ș-atâta era hrana lui, săracul. Acu era o pădure pe-acolo pe-aproape, de-i zicea Pădurea neagră. Ș-au apucat oamenii din satul cela a zice că nu s-a putea să s-apropie nime de pădurea ceea. Ș-așa era părăsită, nime nu se ducea, că ziceau că la miezul nopții vin dracii.

...și tot astfel, dacă închid un ochi văd mâna mea mai mică decât cu amândoi. De aș avea trei ochi aș vedea-o și mai mare, și cu cât mai mulți ochi aș avea cu atâta lucrurile toate dimprejurul meu ar părea mai mari. Cu toate astea, născut cu mii de ochi, în mijlocul unor arătări colosale, ele toate în raport cu mine, păstrându-și proporțiunea, nu mi-ar părea nici mai mari, nici mai mici de cum îmi par azi.

Era un om sărac - sărac , ș-avea o mulțime de copii. Acu era - în vremea foametii și el a muncit v-o săptămână pe un căuș de grăunțe. Acu s-a dus la râșniță cu dânsele. După ce le-o râșnit, a eșit afară cu căușul cu făină și s-a pornit o furtună mare și i-a luat toată făina din căuș. Da el strașnic s-o mâniat. „Nu mă las eu așa cu una cu două”, și face un șumuiag de paie și pornește.

Poveste, poveste — da eu nu-s de pe când poveștile — eu sunt de mai încoace, da m-am dus într-o zi la soacră-mea ș'am găsit un sac de povești, și venind acasă l-am scăpat jos și s-o despicat sacul și de-atunci s-o împlut lumea de povești ș' am învățat și eu una și ț-o spun d-tale.

Poveste, poveste, cuvânt de poveste, în astă sară la noi sosește pe un pai de săcară, să te țin de vorbă 'n astă sară.

Era odat-un împărat ș-avea trei fete și erau așa de frumoase, de la soare te puteai uita, da la dânsele ba. Acu, cele două erau cum erau, da cea mijlocie nici se mai povestește frumusețea ei. Acu câți feciori de-mpărați și de ghinărari au cerut-o, împăratul n-a vrut să le-o deie. Acu-ntr-o seară au venit trei tineri și le-au cerut, da el n-a vrut să le dea.

Nenorocirile schimbă firea oamenilor. Din veseli îi face triști, din triști îi face veseli, încât și ei se minunează de aceste transformări ale naturii.
Într-o țară îndepărtată locuia cu părinții lui Contele Sex, coborâtor dintr-o familie de mari seniori, a căror bunici își plimbase plictiseala peste mări și țări.

În vremea veche, pe când oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decât în germenii viitorului, pe când Dumnezeu călca încă cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pământului, — în vremea veche trăia un împărat întunecat și gânditor ca miază-noaptea și avea o împărăteasă tânără și zâmbitoare ca miezul luminos al zilei.