Filozoful, publicistul, romancierul Mircea Eliade s-a impus în literatura şi cultura universală printr-o vastă operă literară, ştiinţifică, publicistică care l-a situat printre personalităţile notorii ale secolului XX.
Nouăsprezece trandafiri este un roman scurt de Mircea Eliade. Este un roman fantastic inspirat de mitul lui Orfeu. A fost scris la Eygaliéres în august-septembrie, 1978 și Chicago în februarie 1979.
Dincolo de întâmplări, dincolo chiar de nostalgia evocării, o temă prezentă în multe din prozele sale fantastice dobândește acum o pondere covârșitoare: semnificația actului creator. Personajele nu mai sunt oamenii obișnuiți de altădată, încercați de întâmplări enigmatice și pline de semnificații, ci scriitori, artiști sau matematicieni pe cale să descopere o taină esențială pentru ei și pentru omenire.
Întâlnim aici temele preferate ale prozei lui Mircea Eliade: ieşirea din timp, manifestarea sacrului prin obiecte şi acte profane, literatura ca valorificare şi prelungire a creativităţii mitologice, tema teatrului/spectacolului, camuflarea sacrului în profan (se ascunde după aparenţe), esenţa sacrului se dezvăluie doar celui care ştie să vadă etc.
Romanul cuprinde 25 de capitole organizate pe două planuri narative: unul simbolic, mitic, parabolic şi altul realist între care personajele pendulează permanent.
Fantasticul la M. Eliade este sacru şi stă sub semnul irealului bachelardian („la fonction d’irréel”). Rudolf Otto[1] defineşte sacrul „un fapt iraţional şi specific, o categorie de interpretare care nu există decât în domeniul religios”. Sacrul are funcţia de mediere între realitatea transcendentă (Dumnezeu) şi homo religiosus. Această mediere se realizează prin mit, rit sau simbol.
Tema este salvarea prin teatru, la care se adaugă mai multe teme: „căutarea tatălui”, Orfeu şi Euridice, Crăciunul şi Naşterea lui Cristos, iar pe un plan mai abstract jocurile amneziei şi ale anamnezei. Spectacolul este interpretat ca un mister, taină, „itinerar iniţiatic al revelaţiei”, Eliade valorificând aici motivul ieşirii din istoric prin intermediul spectacolului, viaţa dobândeşte sensuri noi prin pătrunderea în timpul mitic. Destinul se transformă în spectacol, omul devine demiurg, creator de noi lumi: „Cât timp ne vom putea costuma şi vom putea juca – suntem salvaţi„, salvare ludică din ghearele timpului. Absenţa teatrului propriu-zis ne apropie de teatrul absurdului. Începutul este de tipul ex abrupto. Finalul este deschis, specific prozei fantastice.
Personajele romanului întruchipează oameni obişnuiţi, antieroi în tradiţia romanului modern. Ceea ce îi scoate din banalitate este un accident, o pătrundere întâmplătoare sub incidenţa sacrului. Pandele este amnezic, adică şi-a pierdut funcţiile transcendentale şi sensul său de fiinţă iniţiată, dar prin revelaţia din noaptea de Crăciun se înscrie în galeria antieroilor.
Laurian şi Niculina sunt personaje-mesageri, purtătorii unor informaţii prin care poate fi pus în funcţiune motorul lumii. Ieronim Thanase este iniţiatul, un fel de personaj reper în scrierile lui Eliade care aici are misiunea de a duce Europei mesajul despre teroarea comunistă.
Eusebiu Damian este vocea narativă, un păstrător al mesajului, un antierou tipic. El este un personaj narator şi martor al întâmplărilor, un alter-ego al scriitorului. El are misiunea să înregistreze întâmplările şi, ca şi cititorul, este subiectul unui îndelungat proces iniţiatic. Dar ratează iniţierea, fiind cuprins de somn, somnul semnificând ignoranţă, moarte spirituală, dificultatea comunicării dintre sacru şi profan, înfrângerea somnului, ar face posibilă obţinerea imortalităţii. Dar Eusebiu Damian ratează, pierde accesul la tainele ultime. A rămâne treaz înseamnă a fi prezent în lumea spiritului, trezirea înseamnă redescoperirea adevăratei identităţii, a sufletului. La Platon „a cunoaşte” înseamnă „a-ţi reaminti”. Anamneză, din perspectivă platoniciană, presupune reamintirea ideilor pe care sufletul le-ar fi contemplat într-o existenţă anterioară.
Pandele este amnezic, pentru el accesul spre trecut este inaccesibil. Amnezia înseamnă uitarea experienţei trecute, trăirea experienţei trecute în prezent ca pentru prima oară (sacralitatea lucrurilor, prospeţimea lor). Imposibilitatea amintirii evenimentelor aparţinând trecutului, înseamnă înstrăinarea de condiţia sacralităţii umane. Rolul spectacolului este de a reactiva memoria imperfectă a personajului. Niculina încearcă acest lucru la prima întâlnire, când interpretează 3 spectacole cu încărcături mitologice. Relatarea cronologică a întâmplărilor este întreruptă, pentru a aduce în prim plan prin intermediul jocului capricios al memoriei, alte evenimente disecate sub lupa amplelor confruntări de idei.
NARAŢIUNEA
Naraţiunea evoluează de la simpla relatare la nivelul mitic, prin procedeul mitologizării faptului banal. Romanul se caracterizează prin ambiguitatea naraţiunii şi interferenţa planurilor.Tehnicile narative folosite de M. Eliade sunt cele specifice prozei fantastice a autorului, scrise după război: tehnica amânării subiectului prin reveniri la întâmplări petrecute anterior (povestirea primei întâlniri a Maestrului cu Serdaru şi Niculina abia în capitolul 3), tehnica colajului, naraţiunea la persoana l, confesiunea, monologul, tehnica relativizării perspectivei.
TITLUL
Titlul, „Nouăsprezece trandafiri”, „simbolul apare cu sensuri mistice, de renaştere, florile vin ca semn al ieşirii în eternitate” [3]. Trandafirul (floarea cu treizeci de petale) a fost preluat în creștinism ca simbol a iubirii, a învierii şi a solidarităţii, fiind considerat imagine a sufletului şi a lui Hristos. Este asociat simbolic roţii timpului şi sugerează sensurile spaţiului labirintic.
În simbolismul cărţilor de tarot, a nouăsprezecea este cartea Soarelui, simbol al armoniei, reprezentând zodiacul, soarele cu şapte raze şi fiinţa dublă. Prin aceste atribute, numărul se apropie ca semnificaţie de sugestia evadării, pe care o are în opera lui Eliade. În final, şase dintre ei se ofilesc şi rămân treisprezece trandafiri; atât culoarea cât şi numărul simbolizează viaţa renăscută, căci, cifră a Morţii în cărţile de tarot, treisprezece desemnează un ciclu (doisprezece), peste care se adaugă o unitate, un început, în scrierile lui M. Eliade cel mai adesea revine cifra 19, cod al armoniei, către care aspiră fiinţa.
MESAJUL
Libertatea este văzută ca o stare privilegiată a celui care scapă de sub teroarea istoriei, prin moarte sau prin evadarea din timp graţie spectacolului teatral sau meditaţiilor. Mesajul romanului oferă prima conotaţie, cea referitoare la funcţia magică a teatrului ca spectacol, artă gândită ca ritual iniaţic prin care spectatorul retrăieşte actul evocat. A.D.P. descoperă o poartă de intrare într-un alt timp după ce personajul participă la spectacolele de teatru experimental ale lui Ieronim Thanase, regizorul cu nume simbolic, aducând aminte de zeul morţii Thanatos.
Apelul la Orfeu şi Euridice este cea de-a doua conotaţie mitică a romanului, legată atât de fenomenul amnezie/anamneză, cât şi de misterele de tip şamanic practicate în antichitate. Mitul lui Orfeu ne trimite cu gândul la cel care merge în Infern pentru a-şi recupera soţia, pe Euridice, dar pe care o pierde definitiv fiindcă nesocotește interdicţia de a-i vedea faţa înainte de a ieşi din Infern. Doctrina orfică este explicată astfel: după moarte sufletul se îndreaptă spre Hades; celui bun i se permite să apuce pe drumul din dreapta spre câmpiile sfinte, unde poate bea apă proaspătă din Lacul Memoriei; păcătoşii sunt împinşi către drumul din stânga, ei sunt sortiţi reîncarnării şi sunt obligaţi să bea din izvorul Lethe, ca să uite întâmplările lor din cealaltă lume.
Piesa scrisă de Pandele începe cu sfârşitul şi îşi comentează intenţiile astfel: „La început a fost ceea ce va fi şi la sfârşit şi apoi din nou la început – la început a fost haosul”. În viziunea lui cititorul trebuie şocat, indignat. Numai după aceea poate avea loc, cum spune Niculina, răsturnarea, trezirea, reintegrarea. Când revine în locul în care s-a petrecut misteriosul episod, după ce se iniţiase în tehnicile evadării, reuşeşte să se elibereze de teamă şi de sete şi trece în tărâmul libertăţii absolute.
Detaliile textului se armonizează în jurul mitului cristic. Vârsta de 33 de ani, vârsta lui Iisus, când Pandele scrisese Orfeu şi Euridice, piesă pusă în scenă şi apoi înlocuită de autorităţi cu grupajul de colinde Steaua sus răsare, întâmplarea insolită din noaptea de Crăciun, noaptea naşterii Mântuitorului.
Asemănarea dintre Orfeu şi Iisus e mărturisită de însuşi Pandele într-o primă discuţie cu Serdaru. Dar, în timp ce Orfeu este văzut ca erou civilizator în plan artistic, Iisus este eroul civilizator al lumii în plan moral, în acest context, moartea fizică, înseamnă mântuirea sufletului, căci existenţa lui se prelungeşte în sacru.