Mihail Sebastian a debutat ca romancier, cunoscut un numar mare de ani ca dramaturg si recunoscut postum si in calitate de critic.
El a atras atentia cronicarilor incă de la început, cu romanele sale, care au stârnit critice variate, analize amanunțite și încercări de încadrare a acestora între granitele unor clasificări. Opera care s-a bucurat de cele mai multe comentarii a fost cea dramatică. Traduse în mai multe limbi, jucate pe numeroase scene din țară și de peste hotare, comentate mai ales postum, cu un entuiziasm nedesimulat, opera lui Mihail Sebastian a fost considerată drept punctul de vârf, nu numai creației sale, ci chiar al dramaturgiei românești interbelice.
„Jocul de-a vacanța” este o comedie în trei acte, scrisă de Mihail Sebastian. Scrisă în anul 1936, opera reprezintă prima piesă de teatru a autorului și este inspirată din viața personală a acestuia. Doi ani mai târziu, în data de 17 septembrie 1938, a avut loc premiera absolută a piesei, la Teatrul „Comedia”.
Semnificația titlului
Titlul piesei („Jocul de-a vacanța”) ascunde semnificații grave sub aparenta lui formă ludică. Deși opera este o comedie, ea înfățișează șase oameni în plină criză existențială, aflați în căutarea fericirii. Vacanța devine un simbol al apropierii personajelor de esența lor, întrucât viața de zi cu zi îi îndepărtează de propriile dorințe. Chiar și acțiunea piesei are loc în munți, la o pensiune, departe de presiunile societății.
Jocul de-a vacanta sau Jocul de-a fericirea sau Mirajul trist al unei oaze pe care si-o construiesc personajele, departe de a fi un pământ al făgăduinței, este de fapt mirajul deșerturilor. Există legi pe care eorii le știu prea bine, legi implcabile ce lasă posibilitatea de a vedea fericirea, dar care, în același timp, o fac inabordabilă. Căci după ce jocul s-a sfârșit, mirajul s-a risipit. Așa cu Miroiu din piesa „Steaua fără nume” stia foarte bine că „nicio stea nu se întoarce niciodată din drumul ei”, după cum Ștefan Valeriu și Corina își dau seama că dintr-un vis e bine „să fugi de bunăvoie, ca să nu se mai sfârșească singur”.
Acțiunea se petrece într-o vilă pierdută undeva în munții Ciucului, unde un grup de oameni absolut obișnuiți își petrece luna de vacanță. Nici unul dintre personajele piesei n-a renunțat la habitudinile sale din lumea din care a venit. Au adus cu ei ticurile si obiceiurile de acasă, astfel încât această lună se deosebește prea puțin de celelalte luni ale anului.
Știm destul de puține lucruri despre personaje și, după încheierea acțiunii, știm parcă și mai puțin. Corina este o tânără de douăzeci si cinci de ani, madame Vintilă, o femeie în jur de treizeci si cinci de ani, cu o anume vulgaritate, Bogoiu, un flăcău tomnatic cu o idee fixă, aceea de a-si nota cu regularitate, zilnic buletinul meteorologic; Jeff, un licean corigent la matematică. Și iată că în mijlocul acestui univers relativ liniștit, relativ omogen apare Ștefan Valeriu care tulbură calmul anost al locatarilor pensiunii.
La început șochează printr-o manifestă lipsă de politețe, printr-o mojicie ostentativă, nu salută pe nimeni, nu intră-n vorbă cu nimeni, nu cedează locul femeilor. Devine apoi agresiv, strică telefonul si aparatul de radio, „aranjează„ întreruperea poștei, dosește în fiecare dimineață placa indicatoare a localitășii pentru ca autobuzul să nu oprească.
În mod firesc, atitudinea sa este neobișnuită și inexpluicabilă pentru ceilalți. Se conturează un conflict, de la primele scene se simte existența a două „tabere adverse„, de-o parte Ștefan Valeriu, de cealaltă, restul vilegiaturiștilor.
Conflictul nu are loc, încordarea maximă fiind prezentă sub forma unui dialog Ștefan-Corina în care lămuresc lucrurile. Ștefan Valeriu îi tălmăcește Corinei jocul său: „Vezi, aveai dreptate când spuneai adineauri că sunt un om cumsecade. Da Unsprezece luni pe an. Dar am și eu luna mea de libertate si nu există decât o singură formă - supremă! - de libertate, lenea. Am ți eu luna mea de lene. De la 1 august la 31. Și fac tot ce pot ca să n-o pierd. Dumneata te agiți, vorbești, repari telefonul, ești într-i veșnică mișcare, într-o veșnică așteptare. Eu stau, privesc, tac și nu aștept nimic....Unsprezece luni pe an sunt un om grăbit, un om crispat, un om care aleargă, care discută, care rezistă, dar dacă unsprezece luni mă duc undeva departe de oraș, să iau lecții de lene, de la piatra asta, de la copacul ăsta” (Actul 1, Scena XV-a).
Uitarea, abandonarea tuturor poverilor de peste an stau la baza acestui joc iluzoriu de-a fericirea: „Dar dumneata nu știi să uiți. Nici unul din voi, dumneata și ăștia, Bogoiu sau cum le mai zice?, nu știe să uite. Amețiți când vi se întâmplă să nu vă aduceți aminte, trei secunde, în ce zi sunteți. D-aia zăpăcitul ăla bătrân, de cum se scoală, n-are altă treabă decât să scrie pe tablă: 5 august, 6 august...D-aia vă strângeți pâlc în jurul aparatului de radio, ca să vă spună ora exactă. Eu nu vreau să știu ora exactă. Si nu vreau să știu ce e azi, ce va fi mâine și ce-a fost alaltăieri. Ce e azi? O zi cu soare. Mi-e de ajuns. Îmi faceți milă, zău, când vă văd cu ce disperare, cu ce panică vă agățați de tot ce ati lăsat dincolo, acasă. La București. Și la drept vorbind, n-ați lăsat nimic acolo. Ați adus totul cu voi, în valiză: manii, regrete, zâmbete, amoruri”.
Din aceasta confruntare iese învingător Stefan Valeriu, care impune celorlați „jocul„ său. Unii îl înțeleg, alții nu, dar toți îl acceptă, din convingere (Corina), din constrângere (Bogoiu), ori pur si simplu cu indiferență (Maiorul). Jocul se desfășoară conform scenariului lui Ștefan, tulburat doar din când în când de crizele erotice ale doamnei Vintilă, ori de cele de creștere ale lui Jeff. De comun acord se rup toate legăturile cu exteriorul: telefonul, presa, corespondența, radio-ul. Abia la final se vădește că scenariul nu a fost perfect, iubirea insinuată discret între personaje tulburând echilibrul aparent perfect al jocului.
Despărțirea din final, dincolo de accentele ușor melodramatice, îi readuce pe pământ, pregătindu-i pentru reluarea cotidianului plicticos al celor unsprezece luni ale anului. Jocul se încheie, visul contenește dar iluziile rămân.
Fluent scrisă, cu o evidentă știință a elaborării textului dramatic si a construcției personajului, comedia lui Mihail Sebastian este una din operele literare care rămân în patrimoniul culturalJocul de-a vacanta