Pădureanca de Ioan Slavici - rezumat

I
 
Este vreme de holeră, în câmpia bănăţeană, stăpânirea interzisese deplasarea oamenilor între localităţi, instituind măsuri de carantină, dar Busuioc, „bogătoiul” din Curtici, nu vrea să audă de acestea, trimiţându‑şi fiul, pe Iorgovan, şi sluga, pe Şofron, după secerători dinspre munte, pădurenii. La coacerea grânelor, adaugă scriitorul, un adevărat exod se produce: „Simţind apropierea timpului de secere, pădurile se pun în mişcare, colibă cu colibă, sat cu sat se adună, văile pornesc întregi spre câmpia întinsă, şi în câteva zile, cât ţine locul din Murăş până la izvoarele Crişurilor, nu mai rămân prin sate decât moşnegii neputincioşi, babele bătrâne şi copiii nevrâstnici: setea de viaţă îi ia şi‑i duce pe toţi la sărbătoarea cea mare ce se ţine în fieştecare an o dată pentru împărţirea pânei de toate zilele.”.
 
Despre Iorgovan aflăm că frecventase „cinci ani de zile şcolile din Arad”, era cât pe ce „să se facă «domn»”, apoi a renunţat pentru că, socoti tatăl flăcăului, Busuioc, „tot mai bine‑i plugar de frunte decât boier de rând.”. Şi că pleacă după secerători mânat de gândul aducerii Siminei, o pădureancă din Zimbru, sat de dincolo de Cil, pe care o îndrăgise în anul de dinainte – când o angajaseră tot pentru secerat – dar fără să aibe curajul apropierii de ea.
 
 II
 
 Gândind la fată, pe Iorgovan îl chinuie nehotărârea în privinţa atitudinii faţă de pădureancă, lipsa de claritate a trăirilor, simte parcă în sine ceva similar cu „acreala vinului stătut de fiert şi încă nelimpezit.”, înţelegând că „E grozav lucru când vrei să nu voieşti ce vrei şi sâmţi că nu poţi voi nimic, ci te duce altul după cum te poate.”.
 
 III
 
 Şofron era „om ca de treizeci de ani, cătană‑mpărătească şi era de mai mulţi ani acum slugă cu simbrie, ştia dar ce este datoria şi porunca stăpânului.”; avea bani puşi de‑o parte din simbrie – îi dăduse lui Busuioc pentru a‑i da la rândul său împrumut cu dobândă bună –, loc de casă în Curtici, cumpărat tot din munca lui, şi simţea dorinţa de a‑şi găsi o nevastă.
 
IV
 
Ajuns la casa Siminei, Iorgovan o găseşte singură, şi înlăcrimată pentru că văzându‑l îşi aduce aminte cursul relaţiei lor – „S‑a nimerit aşa. Pe când alţi flăcăi se aţineau mereu după dânsa, feciorul lui Busuioc stetea departe şi numai din când în când îi zicea câte‑o vorbă, pe care numai dânsa putea s‑o înţeleagă, şi nici aceasta nu era vorbă de dragoste, ci vorba scurtă a omului ce vrea să‑şi ascundă durerea. Astfel a stat trei luni aproape de dânsul, [rămăsese după secerat şi pentru alte munci sezoniere] iar când era să plece dânsa, el trei zile de‑a rândul n‑a mai dat pe acasă, pentru ca nu cumva să deie faţă cu dânsa.”. În discuţia ce a urmat, la întrebarea directă a fetei („ce vrei tu cu mine?”) Iorgovan afirmă lipsa deciziei, combinată cu forţa negativă a sentimentului erotic („– Nimic! Ştiu numai că‑mi eşti dragă de mi s‑au urât zilele.”).
 
Şofron, care aştepta în Cil întoarcerea lui Iorgovan din Zimbru cu secerători, este şocat în trepte la vederea Siminei („se uită la ea aşa din întâmplare, apoi se uită mai cu dinadins, apoi rămase cu gura căscată şi în cele din urmă simţi parcă i s‑ar fi stricat toată viaţa câtă‑i mai rămăsese, şi întregul suflet i se strânse într‑un singur gând: s‑o ascunză ca numai el să ştie de dânsa.”) şi o pune lângă el, pe scândura vizitiului, aşezându‑şi haina sub ea.
 
V
 
După sosirea lui Iorgovan cu Simina şi ceilalţi secerători, în casa lui Busuioc se instaurează deruta: „Încă anul trecut simţise Busuioc că‑i plac feciorului său ochii pădurencii şi s‑ar fi şi mâhnit, poate, dacă nu i‑ar fi plăcut, fiindcă erau făcuţi pe plăcute, dar c‑a trecut anul şi nu i‑a uitat, dar că‑i plac atât de mult, încât îşi perde rostul şi‑şi omoară caii de dragul lor, asta îl punea pe gânduri.”. Iorgovan, la gândul pasiunii ce‑l cuprinsese şi cu care nu ştie ce să facă, se consideră lovit de destin („«Rău m‑ai bătut, Doamne!», zise el într‑un târziu.”) iar Şofron, cuprins de gelozie („simţea că‑şi iese din fire şi că trebuie să fie moarte de om.”), se adresează cu o cerere voalată în căsătorie tatălui Siminei, Neacşu, nedumerit şi acesta în privinţa drumului de urmat.
 
VI
 
Ceea ce‑i reproşează Neacşu lui Iorgovan, într‑un dialog cu fiica sa – desfăşurat în urma unui gest mărturisitor al lui Şofron: o sărutase, mai cu voia, mai fără voia ei – este indecizia flăcăului: „–Taică, îi zise ea, m‑am gândit şi eu la toate dar, vezi, slujnică să‑i fiu, tot m‑aş simţi fericită: e om cuminte şi cu inimă bună./– Dar e slab de înger, îi răspunse bătrânul. Dac‑ar fi om ca Şofron, ai putea să treci şi prin foc, şi prin apă alăturea cu dânsul: dar grea e tovărăşia cu un om care nu se uită mereu înainte, ci caută la tot pasul în dreapta şi în stânga, ca să vază cum vor alţii să‑l ducă.”. Anterior, fata avusese o discuţie pe aceeaşi temă cu Iorgovan, la seceriş, şi îi spusese, împăcată cu situaţia, că el se ruşinează pentru dragostea lui, îşi fereşte sentimentele de ochii lumii.
 
VII
 
Popa Furtună (poreclit astfel datorită agitaţiei permanente), chemat de cumnatul său, Busuioc, la Curtici, pentru a‑l dezmetici în privinţa Siminei, îl sfătuieşte pe tatăl lui Iorgovan să lase ca lucrurile să se dreagă de la sine, căci dragostea flăcăului se va stinge cu vremea. Dar soluţia nu convine tatălui neliniştit („– Nu cunoşti tu fata, întâmpină Busuioc. N‑aş voi deloc s‑o am noră, dar aşa bătrân cum sunt, dac‑aş fi văduv, m‑aş face luntre şi punte s‑o am nevastă. E deşteaptă, popă, şi bine făcută şi e frumoasă mare minune.”), rămas cu aceeaşi nedumerire în suflet.
 
VIII
 
Are loc o discuţie lămuritoare între Iorgovan şi Şofron, în cursul căreia Iorgovan recunoaşte că nu vrea să se căsătorească cu Simina iar aceasta că ea îl doreşte pe Iorgovan. În urma confruntării, Iorgovan răspunde unei întrebări a lui Neacşu („– De ce nu vrei, dacă vrei, că vrei?”), care asistase la discuţie: „– Pentru că nevastă‑mea nu are să‑mi fie numai mie nevastă, îi răspunse Iorgovan, ci şi părinţilor mei noră şi rudelor mele om din casă, şi ar trebui să fie moarte de om.”.
 
IX
 
Pupăză, un angajat sărac cu duhul al lui Busuioc la moara acestuia, moare, prins de roţile locomobilei scoase în câmp pentru treieratul grâului, acea locomobilă care servea şi la antrenarea mecanismelor morii. Decesul a avut loc în câmp, fără lumânare la cap, prin urmare sufletul său, consideră oamenii, va rătăci nealinat printre cunoscuţi.
 
X
 
Deoarece avea nevoie de secerători, popa Furtună se înţelege în acest sens cu oameni aduşi la muncă pe pământul lui Busuioc, unde seceratul era pe terminate, inclusiv cu Simina, ceea ce îl tulbură pe Iorgovan. Într‑o discuţie cu Simina, Iorgovan se comportă brutal, afirmând că îşi poartă osânda suferinţelor pricinuite de relaţia cu ea, atitudine ce stârneşte dezgustul fetei.
 
XI
 
Simina merge, însoţită de Şofron – care se oferise cu o bucurie ascunsă – după Iorgovan, aflat în birtul satului, unde feciorul lui Busuioc îi cere fetei, pentru a o înjosi dar şi pentru a se înjosi pe sine, să petreacă alături de el. Fata primeşte, ca să evite scandalul şi, probabil, pentru a produce apoi mustrări de conştiinţă flăcăului, care în cele din urmă renunţă şi este dus acasă de cei doi. Într‑o discuţie ulterioară cu tatăl ei, Simina îşi motivează refuzul de a‑l părăsi pe Iorgovan: „– Nu pot, răspunse ea, nu că nu vreau; nu pot. Mi‑e frică, taică, mi‑e frică, mă tem c‑o să mă blestem toată viaţa. Nu‑l vezi tu unde a ajuns?”.
 
XII
 
Cu toate că are presentimentul morţii sale (îi cere lui Şofron o lumânare de la înmormântarea lui Pupăză), Neacşu porneşte către Socodor, la popa Furtună, lăsând sfat Siminei să apeleze, pentru orice nevoie, la Şofron, de care nu trebuie să‑i „fie greu”, adaugă bătrânul.
 
XIII
 
Popa Furtună merge la Curtici spre a‑l vesti pe Busuioc de moartea lui Neacşu, datorată holerei; aflând, Busuioc îl încredinţează pe cumnatul său asupra hotărârii sale de a avea grijă de Simina („nu mai am zi bună în viaţa mea, dacă fata rămâne pe drumuri.”) după care precizează, adresându‑se lui Iorgovan: „Nu pentru că vrei tu, nici pentru că doresc eu, ci pentru că aşa e rânduit de la Dumnezeu.”. Nimeni din casă nu îndrăzneşte să o înştiinţeze pe Simina despre moartea tatălui, cu excepţia lui Şofron, care o face simţind că e datoria lui.
 
XIV
 
Simina rămăsese nouă săptămâni la Socodor, căci „nu putea să‑l lase pe mortul ei singur.”, timp în care îşi aduce mereu aminte cuvintele tatălui: „Pui de cuc în cuib de cioară! Simion! Fata mea!”.
 
XV
 
Cu toate că Iorgovan rămăsese în continuare nehotărât în privinţa căsătoriei sale cu Simina, tatăl lui o cere de nevastă pentru fiul său, dar fata amână decizia, drept urmare Busuioc „rămase ca trăsnit din senin.”, neaşteptându‑se la un asemenea răspuns.
 
XVI
 
Şofron are şi el convingeri oscilante în privinţa relaţiei cu pădureanca („De multe ori îşi zisese el că nu e Simina fată de seama lui şi‑i era ruşine că s‑a gândit vreodată, om ca dânsul, să o ieie de nevastă; acum însă iar simţea în el că tot nu e om pe lume care să‑i fie potrivit ca dânsul. Fiindcă grozav îi era dragă.”) dar, atunci când aceasta îi cere să se mute la Socodor, pentru a fi şi el –a pretextează ea – alături de mormântul lui Neacşu, care ţinuse la Şofron, el nu ezită, mai mult chiar, „era foarte fericit Şofron că are unde să se ducă şi putea să steie cu Neacşu la Socodor.”.
 
XVII
 
Pentru a opri căsătoria lui Şofron cu Simina, Busuioc acceptă ca oamenii din sat cărora le dăduse banii lui Şofron cu împrumut să întârzie restituirea, la cererea lor, în ciuda faptului că Şofron solicitase restituirea
 
XVIII
 
Şofron, Busuioc şi Iorgovan trăiesc cu convingerea că Simina nu ar putea să îl iubească pe Şofron, care îşi luase gândul de la ea, pe când fata „Simţea acum c‑a rămas singură‑singurică pe lumea aceasta.”. Drept urmare se angajează în casa unui văduv din Socodor, Martin, spre a avea grijă de el şi de cei patru copii ai lui.
 
XIX
 
Aflând vestea despre instalarea Siminei în casa lui Martin, Busuioc are o reacţie paradoxală şi clarificatoare pentru el: „Îi părea bine […]: era lovită şi simţea lovitura. Ar fi dat însă, mult ar fi dat s‑o poată scoate din casa lui Martin. Şi totuşi, era bine aşa! O vedea în gândul lui tăvălită, aruncată în uliţi şi întâia oară simţi lămurit că dacă ar găsi‑o aşa cum o vedea în gândul lui, ar ridica‑o, ar curăţi‑o şi şi‑ar încărca toată bogăţia pe ea. Îi era ruşine de această simţire, dar nu se mai ferea de ea.”.
 
Iorgovan merge la Arad, spre a‑şi îneca în alcool amarul, împreună cu prieteni din vremea când fusese acolo elev.
 
XX
 
La gândul nerealizării căsătoriei plănuite de Busuioc, popa Furtună „simţea şi acum că e mai bine aşa. O ştia pe soră‑sa Vica, îl ştia pe cumnatu‑său Busuioc, îl ştia pe nepotu‑său Iorgovan şi nu‑şi închipui un trai bun între dânşii fiind şi pădureanca la mijloc.”.
 
În acest timp, Şofron o vizitează pe fată în casa lui Martin şi cei doi îşi dau seama că „Erau stăpâniţi unul de altul: ea simţea că trebuie să facă ceea ce zice el, şi el, că trebuie să facă ceea ce zice ea.”.              
 
XXI
 
Pentru a‑şi face rost de bani de băutură – după prima escapadă la Arad, când băuse pe datorie, vor urma şi alte ieşiri similare („Din vinere în vinere el se dedea tot mai tare desfrâului.”) – Iorgovan îl înşeală pe tatăl său la socoteala veniturilor morii, iar după ce aude că Simina „să ţine cu Şofron”, fiul lui Busuioc intră în depresie acută: „Îl vedea mereu înaintea sa pe Şofron, căutându‑şi molcom de treabă […] se vedea pe sine lovind fără cruţare în Simina, bătându‑şi joc de norocul său, tăvălindu‑se prin birturi, furând pe taică‑său şi auzea neîncetat cuvintele: «Şofron e om, Iorgovane!»”, rostite de pădureancă.
 
XXII
 
Aflat la moara tatălui său pentru a verifica socotelile morarului, Iorgovan s‑a incendiat, nu se ştie dacă din proprie voinţă sau prin accident; oamenii din sat spuneau că „Nenorocirea îl ajunsese năprasnic pe Iorgovan; a dat în graba lui peste stâlp, s‑a izbit de el, a spart lampa şi a căzut aprins la pământ.”.
 
Îndată ce a auzit vestea, Simina este convinsă că Iorgovan „şi‑a făcut el însuşi nenorocirea.”, după care aleargă la Şofron spre a‑i face următoarea declaraţie: „Busuioc vrea, mi‑a spus‑o alaltăieri preuteasa, şi eu nu mai pot, nu mai vreau, nu mă mai iartă firea să‑i zic ba. Îl iubesc, Şofroane, pe Iorgovan! Ce să mă fac, dacă‑l iubesc cum aş iubi pe copilul meu, şi, Doamne fereşte, mi‑e groază de gândul morţii lui mai mult decât al morţii mele.”. Nu va uita însă ca să adauge apoi ceva important: „– Nu pot, zise ea. Ce să fac, dacă nu pot?! Şofroane, nu mă părăsi./– Niciodată, răspunse el, tu ştii că niciodată n‑o să te părăsesc.”.
 
După rostirea acelor cuvinte, va merge la Iorgovan, pe care îl găseşte lipsit de puteri, ars dar cu şanse de a scăpa, spusese medicul, şi care o trage spre el „şi‑i sărută gura, apoi un ochi, apoi celălalt, apoi o depărtă, ca să se poată uita drept în faţa ei, şi iar o sărută.” – sunt primele şi ultimele săruturi adevărate ale iubirii lor, căci puţine clipe în urmă el îşi va da sufletul.