Călinescu, ENIGMA OTILIEI, Eseu CUPLU DE PERSONAJE FELIX-OTILIA

Cuprinsă între  1918 şi 1939, perioada interbelică se evidenţiază în literatură printr-o deosebită dezvoltare a romanului. În cadrul “secolului romanului”, proza este caracterizată prin coexistenţa tendinţelor moderniste, ce domină epoca, cu cele tradiţionaliste. Publicat în anul 1938, "Enigma Otiliei" este un roman, caracterul acestuia ilustrând mai multe tipare : clasic şi obiectiv, prin perspectiva narativă, realist, balzacian, prin temă, veridicitate, personajele "tipice în împrejurări tipice", tehnica detaliului semnificativ folosită în descrieri, monografic sau social prin aspectele lumii urbane înfăţişate, interbelic prin perioada în care este încadrat, de sinteză estetică, prezentând şi elemente moderne- naturalismul, constând în interesul pentru alienare şi senilitate, motivate prin ereditate şi mediu şi tehnicile moderniste de caracterizare(comportamentismul, pluriperspectivismul, reflectarea poliedrică, oglinzile paralele) şi romantice- prin gruparea antitetică a personajelor(de exemplu, Moş Costache şi Pascalopol) şi analiza sentimentului erotic.

Personajele realiste sunt tipice, în situaţii tipice, relaţiile ce se fundamentează între ele evidenţiind tarele societăţii tentaculare, precum obsesia banului, superficialitatea iubirii sau insecuritatea adolescentină.

Tema relevă caracterul balzacian şi citadin al lucrării. Scriitorul este interesat de problematica balzaciană, abordând subiecte precum paternitatea şi moştenirea.Aceasta este o frescă socială întrucât conţine o imagine amplă a societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea şi reprezintă un fundal în cadrul căruia are loc maturizarea tânărului Felix Sima, care, înainte de a-și putea clădi o carieră, trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor de familie (bildungsroman). De asemenea, este abordată tema iubirii, de factură romantică şi cea a dezagregării personalităţii, modernă. Viziunea este realistă, oferind în detaliu experienţe verosimile din viaţa burgheziei bucureştene, accentuând diferenţa dintre aparenţă şi esenţă, în afară de Felix şi Otilia, toate celelalte personaje dorind să pară ceea ce nu sunt.

La nivel morfologic, titlul este constituit dintr-un substantiv comun articulat căruia îi este subordonat un substantiv propriu în cazul genitiv,ce denumeşte personajul feminin ,eponim, al romanului, revelând fascinaţia lui Felix pentru misterul Otiliei. Titlul iniţial, modificat din motive editoriale, "Părinţii Otiliei", ilustra motivul balzacian al paternităţii, dat fiind faptul că fiecare dintre personaje are un aport la soarta orfanei Otilia, luând locul figurilor parentale.

Perspectiva narativă este  obiectivă, cu o viziune “dindărăt” şi un narator omniscient şi omniprezent ,ce relatează la persoana a III-a. Naratorul se ascunde în spatele diverselor măşti, fapt dovedit prin limbajul uniformizat(de exemplu, personajul-reflector Felix Sima, prin intermediul căruia sunt prezentate alte personaje). Modul principal de expunere este naraţiunea, ce se îmbină cu descrierea şi dialogul.

Există două tipuri principale de conflicte în romanul “Enigma Otiliei” , şi anume interior şi exterior. Conflictul central este exterior, de natură socială, declanşat de moştenirea lui moş Costache, a cărui avere se cuvine fiicei sale vitrege, Otilia Mărculescu, dar care se manifestă pe de o parte prin ostilitatea manifestată de Aglae împotriva orfanei şi pe de altă parte prin dezbinarea familiei Tulea, cauzată de interesul lui Stănică Raţiu pentru a obţine zestrea ca soţ al Olimpiei. Conflictul erotic, deopotrivă exterior, are loc între Felix Sima şi Leonida Pascalopol pentru iubirea Otiliei. Conflictele interioare sunt cel al lui Felix între terminarea studiilor şi iubirea pentru Otilia, al lui Pascalopol, privitor la sentimentele faţă de tânără şi al Otiliei dintre iubirea ideală promisă de Felix şi viaţa fără griji alături de Pascalopol.

Felix şi Otilia, intelectualul în formare şi femeia enigmatică, alcătuiesc un cuplu de personaje care ilustrează tema iubirii adolescentine în acest roman realist.

Otilia Mărculescu este personajul principal şi eponim al romanului, întruchipare a feminităţii enigmatice, a eternului mister feminin, a sufletului indescifrabil.

Felix Sima este tipologizat ca un personaj principal, complex, dinamic, fiind tipul intelectualului naiv. Este pur şi desăvârşit, fiind surprins în evoluţie, cunoscând iubirea pentru prima dată. Fiul medicului Sima de la Iaşi, Felix vine la Bucureşti pentru a studia Medicina, locuieşte la unchiul său, bătrânul avar Costache Giurgiuveanu şi trăieşte iubirea adolescentină pentru Otilia, o tânără cu temperament de artistă, studentă la Conservator.

Cocheta şi ambiţiosul din tipologia clasică, fata exuberantă şi tânărul raţional, personaje principale ce scot în evidenţă sensibilitatea romantică, dar şi atracţia contrariilor, au în comun condiţia socială, ambii fiind orfani care au încă nevoie de protectori, în persoana lui moş Costache, respectiv a lui Pascalopol, şi statutul de intelectual, superior, raportat la copiii familiei Tulea. Aceştia sunt studenţi în Bucureştiul anului 1909.

Pentru descrierea personajelor, autorul alege tehnica balzaciană a descrierii mediului şi fizionomiei, din care se deduc trăsăturile de caracter, alături de tehnici moderne precum pluriperspectivismul şi comportamentismul, conferind ambiguitate personajelor. Acestea sunt caracterizate în mod direct de către narator şi prin autocaracterizare, sau în mod indirect, trăsăturile reieşind din faptele lor şi relaţiile dintre acestea.

Felix Sima este caracterizat în mod direct de narator încă din incipitul romanului, când ajunge la casa lui moş Costache Giurgiuveanu, fiindu-i punctat portretul fizic: "un tânăr de vreo optsprezece-nouăsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean [...]. Faţa îi era însă juvenilă şi prelungă, aproape feminină din pricina şuviţelor mari de păr ce-i cădeau de sub şapcă, dar culoarea măslinie a obrazului şi tăietura elinică a nasului corectau printr-o notă voluntară întâia impresie".

În ceea ce priveşte portretul fizic al Otiliei, acesta este surprins din perspectiva lui Felix "un cap prelung şi tânăr de fată, încătcat cu bucle, căzând pe umeri.". Verişoara Otilia, pe care o ştia doar din scrisori, se dovedeşte a fi o surpriză plăcută, graţie frumuseţii ei -"Fata părea să aibă optsprezece-nouăsprezece ani. Faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri", "trupul subţiratec, cu oase delicate de ogar, de un stil perfect".

În scena jocului de table, Aglae le acordă tinerilor aceeaşi etichetă, cu ajutorul caracterizării directe "N-am ştiut, faci azil de orfani".

Otilia îi va purta de grijă lui Felix, încă din seara sosirii tânărului în casa lui moş Costache. Neavând o cameră pregătită, Otilia îi oferă cu generozitate camera ei, prilej pentru Felix de a descoperi prin amestecul de dantele, partituri, romane franţuzeşti şi parfumuri o parte din personalitatea exuberantă a Otiliei. În cazul acestui portret se recurge la tehnica balzaciană a caracterizării prin descrierea mediului.

Între cei doi se naşte încă de la început o afecţiune delicată, determinată şi de condiţia lor de orfani. Impulsiv şi încă imatur, Felix percepe dragostea la modul romantic, glorificând-o pe Otilia drept un ideal feminin. El are nevoie de certitudini, iar comportamentul derutant al fetei îl descumpăneşte, pentru că nu-şi poate explica schimbările de atitudine, fapt ce determină eternizarea imaginii Otiliei- "Pentru orice tânăr de douăzeci de ani, enigmatică va fi în veci fata care îl va respinge, dându-i totuşi dovezi de afecţiune.".

Otilia mărturiseşte cu sinceritate faţă de Felix, prin autocaracterizare, că are un temperament dificil, spunând "Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă![...] Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată". Portretul său este realizat şi prin tehnici moderne. Până în capitolul al XVI-lea, Otilia este prezentată mai ales prin comportamentism. Aceastei tehnici îi este adăugată cea a reflectării poliedrice, ceea ce conferă ambiguitate personajului, iar în plan simbolic sugerează enigma, misterul feminităţii. Ea este "fe-fetiţa" cuminte pentru moş Costache, "admirabilă, superioară" pentru Felix, "cu un temperament de artistă" pentru Pascalopol, "o stricată" pentru Aglae, "o fată deşteaptă" pentru Stănică. Cel care intuieşte adevărata personalitate a Otiliei este Weissmann, prietenul lui Felix, care, îi spune acestuia, la un moment dat : "Orice femeie care iubeşte un bărbat fuge de el, ca să rămână în amintirea lui ca o apariţie luminoasă".

Felix nu este un ambiţios lipsit de scrupule, ci un adolescent orfan capabil să iubească dezinteresat. Hotărât să-şi facă o carieră, se bazeată pe luciditate şi profunzime intelectuală. Contradicţiile Otiliei îl nedumeresc pe Felix. Iniţial, acesta ezită între a se încrede în spusele familiei Tulea şi a o iubi pur pe Otilia. Mai apoi, când Otilia pleacă pe neaşteptate la Paris cu Pascalopol, Felix are o scurtă aventură cu Georgeta, "pupila" unui general, pe care i-o prezintă Stănică. Cele două femei contribuie în egală măsură la maturizarea lui Felix. Tânărul este în permanenţă gelos pe Pascalopol, pe care îl acuză de sentimente nu tocmai paterne faţa de cea pe care el o iubeşte. În momentul în care Pascalopol vine s-o ia pe Otilia la teatru, Felix este deranjat nu de veselia fetei, ci de "satisfacţia reţinută" a bărbatului, "care nu se clasa deloc printre sentimentele paterne". Ciudată i se pare şi înclinaţia Otiliei, "o prietenă de vârsta lui", pentru un bărbat atât de matur. Permanent această relaţie dintre Otilia şi Pascalopol îl va contraria pe tânăr.

 

Ultima întâlnire dintre Felix şi Otilia, înaintea plecării ei din ţară împreună cu Pascalopol, este esenţială pentru conturarea personalităţii tinerilor şi a atitudinii lor faţă de iubire. Dacă Felix este intelectualul ambiţios, care nu suportă ideea de a nu realiza nimic în viaţă şi pentru care femeia reprezintă un sprijin în carieră, Otilia este cocheta, care concepe iubirea în felul aventuros al artistului, cu dăruire şi libertate absolută, contrastând cu disponibilitatea tânărului de a o aştepta oricât pentru a se căsători cu ea. Dându-şi seama de această diferenţă, dar şi de faptul că ar putea reprezenta o piedică în calea realizării profesionale a lui Felix, Otilia îl părăseşte pe tânăr şi alege siguranţa căsătoriei cu Pascalopol.

În epilog, câţiva ani mai târziu de la aceste întâmplări, Felix se întâlneşte în tren cu Pascalopol, care îi dezvăluie faptul că i-a redat Otiliei cu generozitate libertatea de a-şi trăi tinereţea, iar ea a devenit soţia unui conte exotic. Felix observă în fotografia pe care i-o arată moşierul o femeie frumoasă, dar în care nu se mai distinge tânăra exuberantă din trecut- "un aer de platitudine feminină stingea totul".

La rândul lui, Felix îşi realizează ambiţiile profesionale, devenind un medic renumit şi profesor universitar. Acesta înţelege că, într-o astfel de societate, dragostea nu mai este un sentiment pur, iar căsnicia devine o afacere, nu o împlinire a iubirii- chiar el "se căsători într-un chip care se cheamă strălucit şi intră, prin soţie, într-un cerc de persoane influente".

 

Relaţia dintre Felix şi Otilia este definitorie pentru formarea caracterului celor două personaje, manifestându-se într-un moment cheie, cel al adolescenţei. Prin intermediul cunoaşterii prin Eros, cei doi se descoperă pe sine şi, realizând diferenţele dintre ei, Otilia este cea care realizează sacrificiul din iubire şi deschide calea împlinirii adevărate, conformă cu aspiraţiile lor.

În concluzie, cuplul Felix-Otilia rămâne unul dintre cele mai tulburătoare din literatura română, prin sinceritatea şi intensitatea trăirilor, dar şi prin spiritul raţional care motivează neîmplinirea iubirii, ilustrând în contrast tipologia ambiţiosului şi pe cea a cochetei, personaje realiste, conturate cu ajutorul influenţelor moderniste.