Personajele alcătuiesc o galerie restrânsă, suficientă însă pentru a circumscrie „o lume” (tipologic determinată), aspiraţie specifică romanului de tip realist.
În spiritul clasicismului etern (termenii sunt ai lui Călinescu), autorul creează personaje‑tip, expresie a unei trăsături dominante de caracter: avarul (zgârcitul), arivistul, demagogul, baba absolută, fata bătrână, femeia planturoasă, retardatul etc., o galerie delimitată, restrânsă, în care diferenţele dintre roluri sunt greu de stabilit, fiecare personaj fiind aproape la fel de important în scenă. Se remarcă şi în această realizare epică plăcerea reprezentării dramatice a epicului, arta regiei. Titlul iniţial al romanului Părinţii Otiliei ilustra mai bine această egală distribuire a funcţiei personajelor. În varianta ultimă, acceptată de autor la propunerea editorului, titlul sugerează o mutare de accent pe Otilia şi Felix, protagoniştii intrigii de iubire. Cu toate acestea, Costache Giurgiuveanu rămâne figura centrală a naraţiunii, legată fiind şi de tema fundamentală – moştenirea unei averi. Liniile de forţă ale temei adună în jurul lui, pe un plan aproape egal, celelalte personaje. Le vom prezenta, având în vedere această simetrică distribuire a rolurilor.
Costache Giurgiuveanu este o ilustrare a clasicei, universalei figuri a avarului, a zgârcitului incapabil să‑şi domine această patimă. Este un personaj balzacian, blajin, cu porniri generoase, capabil de sentimente autentice, dar mereu blocat de patima lui de a păstra banii. Este un maniac, o caricatură a spiritului burghez, situat la limita dintre comic şi tragic. Trăieşte mereu cu spaima de a nu fi furat, moartea însăşi părându‑i un furt, dar acceptă în jurul lui o familie numeroasă şi ostilă, cu sentimentul că ea, familia, este o prelungire a încăperilor prăfuite ale casei lui, cu toate că se teme. Numai în preajma lui Pascalopol şi a Otiliei se simte sigur, de aceea încearcă, în timpul primului atac să‑i dea lui Pascalopol banii pentru Otilia, dar, din slăbiciunea lui, amână pentru mai târziu, sperând că nu acesta este ultimul moment. Trăieşte umil, nedemn în raport cu averea pe care o are, face gesturi pe care numai săracii dezumanizaţi le fac (adună cărămizi de pe maidane în vederea construirii unei case) sau hoţii (îşi însuşeşte un galben al lui Pascalopol, îl păcăleşte de bani pe Felix), sau de‑a dreptul groteşti (ţine mobile acoperite cu huse, ca în casele părăsite) sau, mai grav, umblă atât de neîngrijit, ca un cerşetor. Totuşi, în ciuda atâtor scăderi, Giurgiuveanu nu‑şi pierde total instinctul de conservare (consultă doctori, cheamă preotul) şi nici umanitatea – o iubeşte sincer pe Otilia şi se consideră îndatorat faţă de Felix, de fapt faţă de fratele lui, ceea ce arată că nu este un ticăloşit ordinar. Pus în relaţie cu familia Aglaei, pare că autorul a urmărit să redea, în spiritul naturalismului, şi consecinţele eredităţii, ale degenerării patologice.
Aglae este „baba absolută”, cum o numeşte Weissemann, „geniul rău” al casei, „zgârcită şi rapace” ea înveninează tot. Fiinţă mărginită, nu are încredere decât în avere şi desconsideră orice activitate pozitivă, lucrativă sau intelectuală. Odioasă şi meschină, este capabilă să o distrugă pe Otilia de dragul progeniturii proprii (de altfel, îşi va lăsa soţul să moară în ospiciu, sau pe o soră a ei în spital). Absolutismul ei poate fi şi cauza degradării psihice a membrilor propriei familii.
Stănică Raţiu este, ca rol, singurul capabil să‑i facă faţă Aglaei, la fel de cumplit şi venal, va provoca moartea lui moş Costache, va divorţa de Olimpia şi va face carieră politică uzând de favorurile unei curtezane. El este un personaj copleşitor, nu numai ca impresie artistică, de o vitalitate debordantă, inepuizabilă, capabil să desfăşoare mari energii în slujba unui scop meschin. Este deopotrivă un Dinu Păturică modern şi un Caţavencu superior, inteligent şi viclean, consecvent cu el însuşi, lipsit de scrupule. Stănică Raţiu este un om de lume perfect, canalia inteligentă şi simpatică, arivistul care are toate atuurile pentru a reuşi. Avocat fără procese, nu este propriu‑zis un leneş incurabil, realizând din instinct că nu poate ajunge prea departe prin muncă cinstită, el îşi face din averea lui C. Giurgiuveanu adevărata lui „cauză”. Este impostorul inteligent, demagog strălucitor, ţine teorii sforăitoare despre tot ce reprezintă o valoare: superioritate, libertate, societate, familie, poezie etc. Familia, este „ţărişoara” lui Stănică, Caţavencul ideii de familie. Este un individ temut şi el însuşi se autocaracterizează: „He, he, he, Stănică e profund (...)!”, „are geniu”...
Pascalopol, un personaj cu pondere în roman, este tipul aristocratului superior, foarte posibil o proiecţie de sine a autorului, un bărbat matur, între două vârste, cu o experienţă de viaţă care îi oferă o perspectivă superioară, detaşată asupra evenimentelor. Ca moşier nu este un inactiv, ci, dimpotrivă, un întreprinzător modern, practică o agricultură pe scară largă, industrială, aplicând concepte şi tehnologii noi, şi îşi administrează singur afacerile. Cochetează cu artele – cântă din flaut arii din Mozzart –, cunoaşte sufletul omenesc şi, ca om de lume, respectă pe fiecare. Este un om delicat şi afabil, chiar şi atunci când este înşelat. Dovedeşte în toate un bun‑gust absolut şi o modestie superioară. Este un om generos, gata să sacrifice pentru capriciile femeii pe care o iubeşte, fără să‑i ceară acesteia mai mult decât îi poate ea oferi. Deşi nu este implicat în acţiunea propriu‑zisă a romanului, el este foarte implicat în planul existenţei personajelor, cu toate nuanţele ei. Pascalopol rămâne o referinţă ideatică a unui perfect om de lume, o îmbinare de aristocrat, burghez, intelectual şi artist (fie şi amator) dezabuzat, care ştie că şi dragostea este o iluzie, o iluzie care merită să fie cultivată, ca şi arta.
Felix este tipul intelectualului superior, în devenire. Este personajul pur şi desăvârşit, atât de desăvârşit, încât scriitorul a creat mai mult o idee de personaj decât un personaj propriu‑zis. După ce criza erotică prin care trece este rezolvată, el îşi urmează neabătut drumul devenirii sale intelectuale şi umane. Poate fi comparat cu Pascalopol – un aristocrat al spiritului la vârsta dragostei juvenile. Nu întâmplător, Otilia, care îl consideră, într‑un elan romantic, „un luceafăr”, visează un Felix care să aibă „răbdarea şi bunătatea lui Pascalopol”.
Otiliei, ca personaj, îi lipsesc profunzimile. Atributul ei este farmecul cu care îi cucereşte pe toţi. Enigmatică pentru Felix, delicioasă, fragilă, candidă, neajutorată, dornică de lux şi confort, pentru Pascalopol, Otilia are în tot ceea ce face farmecul şi exuberanţa naturii enigmatice. Devine uşor când expansivă şi exuberantă, când închisă şi rezervată. Cochetă, nu lipsită de gravitate, ea singură se caracterizează ca un „temperament nefericit”, care se plictiseşte repede. În Otilia a proiectat autorul ideea misterului, a enigmei feminităţii, gravă şi zglobie, un văl de umbre şi lumini, de aparenţe vioi strălucitoare şi de înceţoşate mistere.
Structura, realizarea artistică
Analiza sentimentului iubirii face din Enigma Otiliei un roman stendhalian. Elementele de sensibilitate romantică sunt şi ele prezente, ca în episodul descrierii câmpiei Bărăganului, fundal fantast al iubirii, prin folosirea contrastelor. Printre primele noastre romane citadine de tip clasic, Enigma Otiliei este un roman situat între tradiţie şi inovaţie. Prin crearea de tipuri, autorul „reface clasicismul”, trecând prin experienţa curentelor literare, inclusiv moderniste (prezente în aspectul analitic), consecvent cu principiile sale teoretice, potrivit cărora curentele sunt relative. Tehnica narativă, prin fixarea caracterelor în spaţiu şi timp, prin descrierea minuţioasă a cadrului fizic în care se desfăşoară acţiunea, cu erudiţia specială a descrierilor de arhitectură, interioare, opere de artă, prin detaşarea faţă de personaje şi crearea de tipuri, trimit la Balzac şi la realismul secolului al XIX‑lea. Călinescu depăşeşte realismul clasic, balzacian, în special prin tehnica relativizării perspectivei în prezentarea Otiliei, văzută diferit de personajele care gravitează în jurul ei, prin elementele lirice ale romanului iubirii dintre Felix şi Otilia, sau prin elementele eseistice – reflecţii asupra iubirii, literaturii, politicii – care fixează imaginea unei lumi în ceea ce are ea tipic, specific. Autorul adoptă perspectiva naratorului obiectiv şi omniscient, dar foloseşte o strategie nouă, în sensul că împrumută perspectiva privirii lui Felix, ca în începutul naraţiunii, unde descrierea cuprinde ceea ce vede Felix, inclusiv în prima scenă din familie, la care Felix asistă stând în obscuritatea camerei, departe de masa de joc.
Operă epică de mari dimensiuni, complexă şi originală, ilustrând talentul multilateral al scriitorului, Enigma Otiliei este, în limitele evocării unui univers burghez, citadin, un mare şi valoros roman modern, contribuind la strălucirea epocii literare dintre cele două războaie mondiale.