Hortensia Papadat-Bengescu a remarcat că Otilia Marculescu este un personaj complex și interesant, care nu se poate încadra în niciun tipar convențional. Ea este o tânără inteligentă și independentă, care nu se conformează așteptărilor societății. Este o femeie modernă, care își asumă destinul și își creează propria viață.
Scriitoarea a apreciat, de asemenea, realismul romanului, care este realizat prin intermediul descrierii minuțioase a mediului social și a personajelor. Ea a considerat că „Enigma Otiliei” este un roman „semnificativ pentru epoca resăectivă”, care reflectă realitățile sociale și psihologice ale României interbelice.
Iată câteva fragmente din articolul lui Hortensia Papadat-Bengescu:
- „Otilia este un personaj nou în literatura română. Ea nu se poate încadra în niciun tipar convențional. Este o tânără inteligentă și independentă, care nu se conformează așteptărilor societății. Este o femeie modernă, care își asumă destinul și își creează propria viață.”
- "Enigma Otiliei este un roman realist, dar nu în sensul tradițional. Călinescu nu se mulțumește să redea realitatea obiectivă, ci o interpretează, o analizează, o judecă. Personajul principal, Otilia Mărculescu, este o figură complexă și enigmatică, care nu poate fi definită într-un singur fel. Ea este o tânără inteligentă, cultivată și independentă, dar este și capricioasă, imprevizibilă și ușor influențabilă. Călinescu explorează complexitatea personajului Otiliei prin intermediul unei tehnici moderne de narațiune, care alternează punctele de vedere ale diferitelor personaje.”
- ”Romanul este, de asemenea, o critică a societății românești de la începutul secolului al XX-lea. Călinescu arată cum societatea românească este dominată de interesele materiale și de lipsa de moralitate. El denunță corupția, ipocrizia și mediocritatea clasei sociale dominante.”
- ”Enigma Otiliei este un roman important nu numai pentru literatura românească, ci și pentru literatura universală. Este un roman complex și profund, care a inspirat generații de critici și cititori."
- „Realismul romanului este realizat prin intermediul descrierii minuțioase a mediului social și a personajelor. Călinescu ne oferă o imagine fidelă a Bucureștiului interbelic și a oamenilor care îl locuiau.”
- „„Enigma Otiliei” este un roman „semnificativ pentru epoca noastră”. El reflectă realitățile sociale și psihologice ale României interbelice.”
Afirmația scriitoarei Hortensia Papadat Bengescu, referitoare la condiţia femeii surprinde într-adevăr elementele definitorii ale ipostazelor feminităţii, aşa cum se reflectă în literatură. Din această perspectivă, Otilia, personajul lui G. Călinescu din romanul Enigma Otiliei este ilustrativ, prin faptul că sparge tiparele clasice, conferindu-i romanului modernitate. De atfel, femeia din romanul modern citadin depăşeşte tiparul tradiţionalist, rural, nu numai prin încadrarea într-un alt tip de spaţiu, ci şi prin libertăţile asumate: ea are acces la studiu, capacitatea de a lua decizii individual, de a hotărî în privinţa propriului destin, deşi este încă dependentă financiar de partener. Otilia nu este un exemplu singular, ei alăturându-i-se şi alte eroine ale romanelor vremii: Ela („Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, Camil Petrescu) sau Elena Drăgănescu („Concert din muzică de Bach”, H. P. Bengescu).
George Călinescu, important critic şi prozator interbelic, ilustrează concepţia sa critică şi teoretică despre roman, considerându-l pe Balzac modelul esenţial. În eseul Teoria romanului, el consideră că romanul trebuie să fie o scriere tipic realistă, care să demonstreze idei printr-o experienţă de viaţă. În acest sens, criticul respinge proustianismul din romanele vremii sale (Camil Petrescu), optând pentru formula realistă, balzaciană, căreia îi adaugă totuşi unele elemente moderne, mai ales în ceea ce priveşte personajele.
Acestea ilustrează o umanitate canonică, prin tipologiile în care se încadrează, dând obiectivitate romanului. Ele se definesc printr-o singură trăsătură, fixată încă de la începutul romanului şi nu evoluează, cu excepţia lui Felix. Restul reprezintă caracterele clasice, balzaciene: aristocratul rafinat (Pascalopol), cocheta (Otilia), femeia uşoară (Georgeta), lacomul (Aglae) avarul (moş Costache), arivistul (Stănică Raţiu), debilul mintal (Titi), fata bătrână (Aurica). G. Călinescu îşi construieşte personajele şi în funcţie de etica lor. Astfel, unii actanţi sunt dominaţi de moralitate (Felix, Otilia, Pascalopol), iar alţii - de interese meschine (Aglae, Stănică). Această viziune este una antitetică. Spre exemplu, inteligenţa lui Felix este în contrast cu imbecilitatea lui Titi, iar feminitatea misterioasă a Otiliei - cu urâţenia Auricăi.
Un prim argument în spijinul ideii formulate de Hortensia Papadat-Bengescu este faptul că Otilia pare a fi singura fiinţă care trăieşte cu adevărat în acest roman, prin firea sa imprevizibilă, spontană, ce poate produce material romanesc. Ea este un personaj complex, definitoriu, eponim. Titlul anticipează tema romanului care pune accentul pe caracterul imprevizibil al eroinei şi care face din operă o poveste a enigmei feminităţii. În intenţia scriitorului, cartea purta titlul “Părinţii Otiliei”, ilustrând astfel motivul balzacian al paternităţii, urmărit în relaţiile părinţi-copii, în contextul epocii interbelice. Fiecare dintre personajele romanului poate fi considerat părinte al Otiliei, pentru că, într-un fel sau altul, ei îi hotărăsc destinul. De pildă, moş Costache îşi exercită lamentabil rolul de tată, deşi nu este lipsit de sentimente faţă de Otilia. El se gândeşte la viitorul ei, vrea chiar să o înfieze, dar amână la nesfârşit gestul. Şi Pascalopol, mult mai vârstnic decât Otilia, mărturiseşte că în iubirea pentru ea îmbină pasiunea cu paternitatea. Titlul “Enigma Otiliei” sugerează comportamentul derutant al eroinei, uneori absurd care-l uimeşte pe Felix: “Nu Otilia are o enigmă, ci Felix crede că o are”, mărturiseşte G. Călinescu, justificând titlul romanului. Pentru orice tânăr de 20 de ani, fata care îl respinge, dar îi dă în acelaşi timp dovezi de afecţiune va fi enigmatică.
Ea este prezentată în mod direct de către narator, care îi atribuie rolul de observator lui Felix, la începutul romanului: “faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri arăta şi mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă”. Portretul personajului se completează prin alte trăsături, precum cochetăria, bunul gust în vestimentaţie: “Fata subţirică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strîmtă tare la mijloc...”
Un al doilea argument care evidenţiază condiţia personajului, reliefând modernitatea acestuia, se referă la capacitatea Otiliei de a-şi analiza lucid sentimentele: “Eu sunt o zăpăcită, nu ştiu ce vreau, eu sunt pentru oameni blazaţi ca Pascalopol”. Astfel, ea ar prefera ca Pascalopol să-i fie unchi, dar nu-l refuză nici ca soţ, pentru că este un bărbat “chic, delicat, care-i poate oferi imposibilul fără să-i ceară nimic”.
Autocaracterizarea îi completează portretul Otiliei, care-şi cunoaşte foarte bine soarta de fiinţă tolerată, obligată să-şi rezolve singură problemele vieţii. Interesant este că, deşi este superficială, ea are totuşi conştiinţa acestei superficialităţi tipic feminine: “când tu vorbeai de ideal, eu mă gândeam că n-am şters praful de pe pian”; “Noi, fetele, Felix, suntem mediocre şi singurul meu merit e că-mi dau seama de asta”.
În al treilea rând, personajul îşi dezvăluie complexitatea, prin caracterizarea indirectă, ce reiese din faptele şi comportamentul său, din modul în care vorbeşte şi din relaţiile cu celelalte personaje. Astfel, descrierea camerei fetei corespunde modelului balzacian, care propune tehnica focalizării. Descrierea cadrului în care trăieşte devine o modalitate de pătrundere în psihologia personajului, iar camera Otiliei, prin detaliile surprinse, vorbeşte despre caracterul ei dezordonat şi spontan: “Sertarele de la toaletă şi de la dulapul de haine erau trase afară în felurite grade şi în ele se vedeau, ca nişte intestine colorate ghemuri de panglici, cămăşi de mătase mototolite…” Faptul că era interesată de moda vremii justifică bunul gust, rafinamentul, dragostea de muzică şi armonie.
Comportamentul fetei este derutant pentru cei din jur. Ea impresionează prin naturaleţe, prin calităţile tipice vîrstei adolescentine: gustă oricând farmecul jocurilor copilăreşti, escaladează la moşia lui Pascalopol stogurile de fân, cunoaşte detaliile rostogolirii prin iarbă. Trăieşte din plin viaţa şi nimic nu o împiedică să râdă în hohote sau să fie melancolică: “Îmi vine uneori să râd, să alerg, să zbor. Vrei să fugim? Hai să fugim!”
Nu în ultimul rând, personalitatea Otiliei este evidenţiată prin reflectarea ei în conştiinţa celorlalte personaje, ca şi cum ar fi văzută în mai multe oglinzi paralele, prin tehnica relectării poliedrice. Astfel, moş Costache o consideră fata cuminte şi iubitoare, “fe-fetiţa lui”, pe care o protejează, dar nu are forţa de a lua decizia înfierii ei. Aurica o invidiază, considerând-o o rivală în alegerea bărbaţilor: “E o şireată, caută numai bărbaţi în vârstă, bogaţi”. Cel mai violent o sancţionează Titi: “Otilia este o târfă care a dormit cu Felix şi acum doarme cu Pascalopol”. Stănică vede în Otilia “o fată faină, deşteaptă”, colegii lui Felix o consideră “cea mai elegantă conservatoare”, Aglae o detestă, prin apelative precum “dezmăţata”, “stricata”, “zanatica”. Cei doi bărbaţi între care pendulează eroina completează acest portret: în timp ce pentru Felix Otilia reprezintă feminitatea tulburătoare, pascalopol mărturiseşte că nu poate delimita sentimentele virile de cele paterne. Pentru ambele personaje masculine, Otilia este, într-o anumită etapă a existenţei lor, o enigmă, ceea ce justifică titlul romanului.
În concluzie, evoluţia personajului eponim din romanul călinescian justifică afirmaţia prozatoarei Hortensia Papadat-Bengescu, evidenţiind complexitatea psihologică şi dinamica interioară a figurii feminine din romanul citadin interbelic.