Realismul

Realismul (lat. realis; fr. réalisme – „realism”)

Mişcare literară, care apare în secolul al XIX-lea în Franţa, ghidată de tendinţa de a reflecta obiectiv viaţa.

În absenţa unui manifest literar sau a unei teoretizări, realismul apare la începuturile sale concretizat deja în operele lui Honoré de Balzac, căruia îi revine şi primatul consemnării unor trăsături ale fenomenului în prefaţa la ediţia din 1842 a ”Comediei umane”. Angajîndu-se prin arta sa în rolul de „secretar al realităţii”, el îşi propune să devină „un pictor mai mult sau mai puţin fidel (...) al tipurilor umane, povestitorul dramelor vieţii intime, arheologul mobilierului social, nomenclatorul profesiilor, înregistratorul binelui şi al răului”.

Termenul „realism” este cunoscut încă din evul mediu, când desemna o categorie filosofică opusă idealismului. Mai tîrziu, pictorul francez Gustave Goubet îşi intitulează expoziţia cu genericul La Réalisme, motivînd alegerea prin faptul că viaţa este sursa de inspiraţie pentru arta sa.

Doctrina realismului, însă, se consideră enunţată prin apariţia în 1857 a publicaţiei Le Réalisme, unde francezul Jules Champfleury discută despre o artă literară inspirată de realitate, imaginaţia fiind considerată „regina erorii şi falsităţii”.

Deşi coexistă în secolul al XIX-lea cu romantismul, realismul se consideră o reacţie antiromantică. Trăsătura principală a mişcării este caracterul veridic al reprezentării realităţii, revenirea la principiul mimesisului negat anterior de romantism.

Aria tematică a operelor realiste se rezumă preponderent la societate, aspecte ale vieţii sociale, relaţiile sociale, adevărul social, problematica filosofică şi psihologică (ultima caracteristică în special realismului rus).

Lucrările se disting prin obiectivitate, rigoarea observaţiilor, lipsa de idealizare. În ansamblu, operele realiste constituie o critică aspră a aspectelor negative din societate.

Procedeele specifice realismului sunt: tipizarea, zugrăvirea personajelor tipice în împrejurări tipice, analiza psihologică, colajul. Speciile preferenţiale sînt schiţa, nuvela, romanul, reportajul. Stilul scrierilor este
sobru, impersonal, lipsit de artificii.

În literatura română, accente realiste apar la paşoptişti, la I. Creangă, la I. L. Caragiale. Roman realist prin atmosferă se consideră Ciocoii vechi şi noi de N. Filimon, realism autentic întîlnim la Ioan Slavici în Mara, maturitatea estetică a realismului românesc o marchează mai târziu opera lui L. Rebreanu, M. Preda etc.

Reprezentanţi: Stendhal, Honoré de Balzac, G. Flaubert (Franţa), Ch. Dickens, W. Thackeray, G. Eliot (Anglia), N. V. Gogol, F. M. Dostoievski, L. N. Tolstoi, A. P. Cehov (Rusia), H. Ibsen (Norvegia), M. Twain (SUA).