Romantismul

Romantismul (fr. romantisme  romantique – „sentimental, senzaţional”)
Mişcare artistică şi literară care apare în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea şi ia amploare în prima jumătate a secolului al XIX-lea
în Europa (Germania, Franţa, Anglia şi America (SUA)). Se manifestă iniţial ca reacţie anticlasicistă, fără a avea o fundamentare teoretică, doctrina fiind formulată ulterior.
Se caracterizează prin prevalarea sentimentului asupra raţiunii, prin
libera expresie a sensibilităţii, prin cultul eului.
Iniţiatorii termenului „romantic”, „romantism” sînt A. W. Schlegel şi
de Staël. Primul scriitor care se autodefineşte astfel a fost Stendhal.
În opoziţie cu estetica rigidă a clasicismului, estetica romantică
respinge regula. Dacă clasicismul a cultivat modelul, romantismul cultivă
unicatul. Renunţă la echilibrul clasicist şi devine expresia tensiunilor interioare nerezolvate. Personajul romantic este o structură antinomică care
trăieşte într-o lume bulversată, el caută cu durere un echilibru, trăind o
stare de exaltare interioară. Prin intermediul fantasticului, romanticul se va
refugia în mituri, basm, vis, trecut, cultivînd astfel elementul mistic şi
conferind originalitate operei literare care nu este mimesis, dar creaţie.
Se caracterizează prin introducerea unor categorii şi atitudini estetice
noi: urîtul, grotescul, macabrul, bizarul, fantasticul, pitorescul. Valorifică
folclorul naţional, datinile, credinţele. Personajele romantice sînt „eroi
excepţionali în împrejurări excepţionale”. Noaptea, visul, inconştientul sînt
cadrele preferenţiale ale romanticilor.
Romantismul promovează amestecul genurilor şi al speciilor, de aici
apariţia unor structuri hibride: eseu, poem filosofic, teatru poetic etc. Preferînd în special poezia lirică, romanticii scriu şi dramaturgie, şi proză, speciile
predilecte fiind meditaţia, elegia, poemul filozofic, drama, nuvela istorică.
Stilul romantic este pitoresc, figurile preferenţiale sînt simbolul,
antiteza, hiperbola etc.
Reprezentanţi: August W. Schlegel, Fr. Schlegel, Novalis, E. T. A. Hoffmann, fraţii Grimm, H. Heine (Germania), G. Byron, S. Coleridge (Anglia),
R. de Chateaubriand, A. Lamartine, V. Hugo (Franţa), A. S. Puşkin, M. V. Lermontov (Rusia), A. Mickiewicz (Polonia), S. Petöfi (Ungaria).
Romantismul românesc se integrează romantismului european. Nicolae Manolescu nota că „romantismul românesc e cuprins... între Cîrlova
[...] şi Eminescu..., ...romantismul se prelungeşte, cel puţin calendaristic,
pînă la moartea lui M. Eminescu. La limita de sus, el se întîlneşte cu spiritul victorian – junimismul, realismul, naturalismul. În orice cultură care nu se
mai află în prima copilărie, epocile se încalecă adesea şi formulele coexistă”.
Reprezentanţi: Gr. Alexandrescu, C. Negruzzi, B. P. Hasdeu, D. Bolintineanu, M. Kogălniceanu, V. Alecsandri (literatura paşoptistă îmbină
elemente clasice şi romantice); M. Eminescu; posteminescienii G. Coşbuc,
O. Goga, B. Şt. Delavrancea, Al. Macedonski (elementele romantice coexistă cu sămănătorismul, simbolismul).