Clasicismul

Clasicismul (fr. classicisme< lat. classicus – „din prima clasă”)
Termenul „clasic” a fost utilizat pentru prima dată de scriitorul latin
Aulus Gellius (secolul al II-lea d. Hr.), însemnînd un „autor model, demn
de urmat”. Acesta va rămîne unul din cele trei sensuri ale cuvîntului. În a
doua accepţiune este utilizat cu referire la cultura şi arta antichităţii grecolatine. A treia accepţie priveşte clasicismul ca mişcare cultural-artistică
care s-a manifestat în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea în Franţa, cu toate
că noţiunea capătă o definiţie clară mai tîrziu, în opoziţie cu romantismul.
Este ilustrat de scriitorii francezi Molière, La Fontaine, Rasine, Boileau (căruia îi aparţine prima teoretizare a fenomenului), Nicolas Boileau, în
lucrarea sa Arta poetica (1674), sintetizează întreaga concepţie a artei clasice, pornind de la Poetica lui Aristotel, Epistolă către Pisoni de Horaţiu ş. a.
O primă trăsătură a clasicismului este admiraţia pentru antici. Cît
priveşte crearea şi aprecierea operelor literare, se va cere respectarea modelului elaborat de „maestrul raţiunii”, Aristotel, care prevedea: rigoare compoziţională, respectarea regulii celor trei unităţi: de timp (acţiunea nu
trebuie să depăşească 24 de ore), de acţiune (episoadele să fie strîns legate
între ele), de loc (totul să se desfăşoare în acelaşi cadru scenic), de asemenea mimesis-ul, proporţionarea elementelor, verosimilul, puritatea şi claritatea stilului ş. a.
Tezele aristotelice vor fi considerate principii ordonatoare şi vor însemna o reacţie împotriva imitării haotice a Antichităţii.
Mai tîrziu, din iniţiativa abatelui Du Bos (1719), accentele se vor
schimba şi se vor deplasa pe emoţie, pe sentiment, plăcerea pe care trebuie
s-o provoace textul, faptul prevestind germinarea preromantismului şi a
romantismului.
În ceea ce priveşte romantismul românesc, el poate fi ilustrat prin
unele elemente prezente încă în secolul al XVII-lea la M. Costin, Dm.
Cantemir, C. Cantacuzino, venind din educaţia şi lecturile clasice ale autorilor. Mai apoi, în paşoptism se observă o coexistenţă a elementelor clasiciste cu cele preromantice şi cele romantice. Ideea revenirii la unele norme
poetice ale Antichităţii apare abia în secolul al XIX-lea. Faptele demonstrează că la noi nu se poate preciza o perioadă clasică anume.
Elemente clasiciste pot fi atestate în Ţiganiada lui I. Budai-Deleanu,
în farsa Neneaca, cuconaşul ei şi dascălul de C. Stamati, în comediile lui
Vasile Alecsandri, în opera lui Gh. Asachi, I. H. Rădulescu, Gr. Alexandrescu ş. a.
Specii literare cultivate în clasicism: tragedia, portretul moral, dialogul, aforismul, satira.
G. Călinescu, în lucrarea Sensul clasicismului, defineşte fenomenul
„ca un mod de a crea durabil şi esenţial”, iar E. Lovinescu conchide: „Clasic e o noţiune mobilă ce se aplică oricărei forme de artă ajunsă la maturitate, adică la suprema sa expresie de echilibru între formă şi fond”.
În ansamblu, putem considera clasicismul o estetică a echilibrului, a
expresiei elegante, simple, a transparenţei stilistice.
Reprezentanţi ai clasicismului universal: J. Milton, A. Pope (Anglia),
M. Lomonosov (Rusia), V. Alfieri (Italia).