Naturalismul

Naturalismul (fr. naturalisme)
Curent literar apărut în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea în
Franţa de către Émile Zola. Condiţionat social şi ştiinţific de influenţa determinismului şi a fiziologiei experimentale fondate de medicul Claude
Bernard, naturalismul nu este decît o formă de manifestare a unui realism
radical şi exacerbat.
Teoretizînd fenomenul în lucrarea Romanul experimental, Émile
Zola îşi fundamentează tezele prin convingerea că personalitatea trebuie
investigată prin metode ştiinţifice: „Prin observaţiile noastre noi continuăm
munca fiziologului...” Omul, în opinia lui Zola, este rezultatul fatal a doi
factori: ereditatea şi presiunea mediului social, care nu pot fi modificate şi
au o influenţă fatală asupra lui. Propunîndu-şi scopul de a urmări în om
„numai animalul”, romanul naturalist prezintă o lume a anomaliilor, a viciaţilor, unde primează doar fiziologicul şi carnalul. De aici un climat maladiv, patologic, pseudorealist în textul naturalist, care repugnă şi care
constituie, în opinia lui Baudelaire, „negaţia însăşi a artei”.
Naturaliştii uzează în special de tehnica detaliului, sînt atenţi la
reacţii şi senzaţii, insistă asupra analizei psihologice.
Reprezentanţi: É. Zola, G. de Maupassant (Franţa), G. Hauptmann
(Germania) ş. a. Elemente naturaliste se atestă în unele nuvele de I. L. Caragiale (O făclie de Paşte, Păcat, În vreme de război), B. Şt. Delavrancea
(Milogul, Trubadurul), în unele proze de L. Rebreanu, H. Papadat-Bengescu