Poporanismul

Poporanismul (< poporan )

Poporanismul se înscrie în orientările tradiţionaliste şi promovează ideea „iubirii nemărginite” pentru popor şi a necesităţii apărării cu devotament a intereselor acestuia.
S-a manifestat la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea în România, iniţiatorul lui fiind Constantin Stere, care, influenţat de narodnicismul rus, a scris un şir de articole programatice în publicaţiile timpului: Adevărul, Evenimentul, Evenimentul literar.

Caracteristici:
- promovează convingerea că ţărănimea este baza societăţii, însă nu idealizează viaţa rurală precum sămănătorismul;
- consideră că singura cauză a existenţei mizere a maselor este incultura şi obscurantismul;
- pledează pentru reforme sociale în beneficiul micii proprietăţi agricole;
- insistă asupra necesităţii emancipării poporului prin cultură;
- cheamă intelectualii să subscrie la ideea datoriei acestora faţă de poporul din care provin.

Ideologia poporanistă, pe plan literar, a fost promovată de revista Viaţa românească (Iaşi, 1906) prin G. Ibrăileanu, care afirma: „Poporanismul... nu e teorie, e un sentiment, e sentimentul de recunoştinţă, de simpatie şi de datorie faţă cu ţărănimea (...) În literatură, „poporanismul” va însemna atitudinea de simpatie faţă de clasa ţărănească...” Concepţia poporanistă a reunit scriitori încadraţi din punct de vedere estetic în diferite curente literare, animaţi de teoria specificului naţional, elaborată de G. Ibrăileanu în studiul Caracterul specific naţional în literatura română.

Elemente poporaniste se atestă la C. Stere (În preajma revoluţiei), M. Sadoveanu (Paştele blajinilor, Nopţile de Sinziene) ş. a.