Alexandru Lapusneanul este personajul principal din nuvela cu acelasi nume. Este un personaj bine individualizat prin „l”-ul de la sfarsitul numelui. De asemenea este un personaj real atestat in cronica lui Ion Neculce.
Autorul il caracterizeaza indirect lasand de fiecare data, faptele, cuvintele, gesturile sa vorbeasca de la sine.
In primul capitol ne este prezentat Lapusneanul ce se intoarce in tara insotit de o oaste otomana, cu scopul de a se razbuna.
In apropiere de Tecuci este intampinat de o solie a lui Tomsa care il sfatuieste sa se intoarca, dar nu inainte ca acesta sa le spuna scopul lor. Cand Lapusneanul spune „am auzit de bantuirile tarii si am venit sa o mantui”, Motoc ii sugereaza ca ar fi mai bine sa se intoarca („tara e linistita”, „de aceea norodul ne-a trimis sa-ti spunem ca tara nici te vrea nici te iubeste”).
Acest lucru il infurie pe Lapusneanul care se arata extrem de hotarat in decizia sa („mai degraba si-ar intoarce Dunarea cursul indarapt”) si aratand ca nu va fi intors de nimic din drum („daca voi nu ma vreti eu va vreau si daca voi num ma iubiti eu va iubesc pre voi”).
In momentul cand ramane singur cu Motoc, acesta, incearca sa-l insele iar pe Lapusneanul, spunandu-i sa renunte la ajutorul oastei otomane si sa se bazeze pe sprijinul moldovenilor. La auzul vorbelor sale si cand acesta ii mai spune lui Lapusneanul sa aiba incredere („incredi-te in noi”), viitorul domn se infurie si ii aminteste lui Motoc ca la tradat („cand m-ai vazut biruit m-ai lasat”) si ca nu s-ar mai increde in el („n-as fi un natarau de frunte sa ma incred in tine?”).
Lapusneanul ii spune ca nu-l va ucide, dar ii spune foarte clar si de ce („te voi cruta ca-ci imi esti trebuitor sa ma scapi de blastemuirile norodului”, „sabia mea nu se va manji in sangele tau”).
Dupa ce preia tronul Lapusneanul se afla intr-un permanent conflict cu boierii si la cea mai mica abatere ii omoara, fiind foarte crud.
Rugamintile Doamnei Ruxanda de a opri varsarea de sange spunandu-i ca este muritor si pacatele nu-i sunt iertate daca ridica o manastire („esti muritor si ai sa dai sama”) il fac pe Lapusneanul sa se infurie si din impulsivitate duce mana la pumnal, dar se opreste la timp. Acest lucru arat impulsivitatea lui nemasurata. Dar poate fi si tandru („o ridica ca pe o pana si opune pe genunchii sai”). De aici reiese ca este vorba si despre un conflict interior.
Dezumanizarea este exemplificata si de cruzimea cu care pregateste leacul de frica.
A doua zi, merge la biserica („imbracat cu toata pompa domneasca”) unde dupa slujba dovedeste ce bine cunoaste arta disimularii. El isi cere iertate in fata boierilor, citand pasaje din Sfamnta Scriptura pentru a fi mai convingator si spune ca vrea sa pecetluiasca impacare cu un ospat.
Acolo Lapusneanul da dovada de o cuzime nemasurata in care porunceste uciderea celor 47 de boieri, din capetele lor facand o piramida pe care o arata Ruxandei „ca leac de frica”.
Intre timp multimea se aduna la palat cerand capul lui Motoc, iar Lapusneanul se arata total neinduplecat de rugamintile acestuia („Destul! Nu mai boci ca o muiere”). De asemenea ii arata lui Motoc ca nu a uitat nimic din („du-te sa mori pentru tara”, „nu spuneai ca tara nici ma vrea nici ma iubeste”). Lapusneanul este si foarte intligent, transformand sacrificrea lui Motoc intr-un act politic abil („luati-l si spunetii ca asa plateste Alexandru-voda celo ce prada tara”).
Dupa ospat acesta isi tine promisiunea de a nu mai omori boieri, facuta Ruxandei, dar isi arata caracterul sadic chinuindu-i („taia maini, scotea ochi, ciuntea si spinteca”).
Drama tiranului incepe in momentul in care se trezeste din letargie si observa ca este calugar. Incepe sa-i ameninte pe cei din jur („Ma-ti popit voi,dar de ma voi scula pe multi am sa popesc si eu”) si ajunge sa-si ameninte propriul fiu cand afla ca acesta este domn.
El nu poate concepe sa traiasca fara putere („Eu nu sunt calugar. Sunt domn! Sunt Alexandru-voda”). Toate japtele sale o determina pe Doamna Ruxanda sa-i dea otrava, astfel sfarsind tiranul.
In aceasta opera naratiunea se imbina cu descrierea si pasajele descriptive (descrierea imbracamintii lui Lapusneanul), iar cuvintele folosite de personaje, limbajul lor, contureaza culoarea de epoca.
Toate actiunile sale demonstreaza ca Lapusneanul este deasemenea un personaj romantic. Este prezentat obiectiv.
Parerea despre el a autorului este aceeasi cu a celorlalte personaje care il vad ca pe un domn crud si nemilos, parerea mea fiind aceeasi.
Alexandru Lapusneanul ramane un personaj bine individualizat, cu lumini si umbre, cu gesturi si cuvinte memorabile conturand personalitatea domnului tiran.
Modalităţi de caracterizare şi relevarea trăsăturilor personajului prin referire la evoluţia conflictului
Naratorul se implică direct în prezentarea personajului, trădând o viziune subiectivă, prin comentariile şi judecăţile de valoare emise: „Lăpuşneanul nu avusese vreme a-şi dezveli urâtul caracter”, „rosti o deşănţată cuvântare”. Şi celelalte personaje îl caracterizaeză direct, Moţoc şi domniţa Ruxanda subliniindu-i „virtuţile”, din nevoia de a obţine favoruri. Astfel, chiar şi în momentul uciderii celor 47 de boieri, deşi speriat de moarte, Moţoc îl linguşeşte, declarându-se de acord cu fapta domnitorului: „Măria ta, ai urmat cu mare înţelepciune...” Domniţa Ruxanda, crezând ca-şi poate îndupleca soţul să înceteze omorurile în rândul boierilor i se adresează şi ea elogios: „Bunul meu domn! Viteazul meu soţ!”
Totuşi, cele mai multe trăsături ale personajului reies însă din caracterizarea indirectă, din faptele şi comportamentul acestuia, din modul în care vorbeşte şi din relaţiile cu celelalte personaje ale operei. El este un personaj eponim, inspirând titlul textului, un personaj romantic, excepţional, care evoluează în împrejurări excepţionale. Trăsăturile sale de caracter se evidenţiază în scene revelatorii precum cea a întâlnirii cu boierii de lângă Tecuci, unde dovedeşte labilitate psihică prin trecerea de la aparenta stăpânire de sine la exteriorizarea autorităţii şi la cinism în dialogul cu Moţoc. Cea mai grăitoare dintre situaţiile excepţionale rămâne însă cea a uciderii nemiloase a celor 47 de boieri, culminând cu aşezarea capetelor lor în formă de piramidă, element pur ficţional, neconfirmat de cronicariul Ureche.
Figură complexă, demonică, stranie, el este tipul domnitorului tiran şi crud, o personalitate contradictorie, ale carei trăsături sunt subordonate uneia esenţiale: voinţa de putere. De asemenea, forţa, autoritatea, instabilitatea emotionala, capacitatea de a disimula trădează un temperament vulcanic, cinic, machiavellic.
Conflictul, factor determinant în desfăşurarea operei, este complex şi pune în lumină personalitatea puternică a personajului principal. Acesta este de natură exterioară, explicită, între domnitor şi boieri şi se conturează încă din intrigă, când are loc întâlnirea cu boierii, inclusiv cu Moţoc. Din dialogul cu el reiese relaţia anterioară dintre cei doi, bazată pe interese comune şi trăsătura definitorie a lui Moţoc: slugărnicia. Scena anticipează destinul personajului, întrucât domnitorul îşi exprimă în mod direct convingerile legate de caracterul lui Moţoc pe care-l cunoaşte foarte bine: „Dar tu, Moţoace? învechit în zile rele, deprins a te ciocoi la toţi domnii, ai vândut pre Despot, m-ai vândut pre mine, vei vinde şi pre Tomşa...” Este un conflict explicit, în care adversarii se acceptă, fiecare ştiind precis că o alianţă aparentă ar fi soluţia de moment în elaborarea planurilor lor. Lăpuşneanul îl iartă pe Moţoc, căci „îi e trebuitor”, iar boierul „ştie că Alexandru Vodă a să aibă nevoie de un intrigant precum era el”.
Personajul nu evoluează, chiar şi în final fiind dominat de o singură trăsătură definitorie: cruzimea. În gonie, pe patul de moarte, el nu ezită să-i ameninţe pe toţi cei ce-l veghează, inclusiv popria familie: „iar pre căţeaua asta voi s-o tai în patru bucăţi împreună cu ţâncul ei...”. Finalul consemnează în mod concis sfîrşitul domnitorului, în stilul caracteristic lui Negruzzi: „Astfel fu sfârşitul lui Alexandru Lăpuşneanul, care lăsă o pată de sânge în istoria Moldovei”. Se realizează astfel, simetria cu incipitul, care rezumă evenimentele ce motivează revenirea la tron a domnitorului şi atitudinea lui răzbunătoare.