Nuvela istorica Alexandru Lapusneanul respecta ideologia romantica, inspirandu-se din trecutul istoric al neamului, prezentand cea de-a II-a domnie a lui Alexandru Lapusneanul. Se poate astfel aduce in discutie si distinctia persoana-personalitate-personaj referitor la statutul domnitorului.
Persoana istorica reprezenata de Alexandru Lapusneanul se poate reconstitui din surse cum ar fi cronica lui Grigore Ureche (“Letopisetul Tarii Moldovei”) sau din alte documente istorice ale epocii din care se desprinde portretul unui domnitor autoritar, strateg, al unui polititcian abil, ale carui gesturi de pedepsire a boierilor nu sunt cu nimic mai spectaculoase decat cele ale lui Tepes sau Stefan cel Mare (despre care se stie ca a ucis peste 60 de boieri intru-un mod similar cu cel al lui Alexandru Lapusneanul).
Negruzzi a pornit de la aceste surse istorice si a accentuat in mod intentionat anumite trasaturi de caracter ale personajului, urmarind crearea unui personaj romantic prin caracterul sau exceptional in situatii exceptionale si prin realizarea lui in antiteza cu alte personaje din opera.
Daca realizam o comparatie intre cronica lui Ureche si nuvela istorica in discutie, vom constata urmatoarele modificari operate de Negruzzi, toate avand o motivatie estetica. Daca in cronica dialogul dintre Alexandru Lapusneanul si boierul de la Tecuci este amintit fugitiv, retinandu-se doar replica “Daca voi nu ma vreiti…” (replica ce va deveni moto), în nuvelă scena este dramatizată prin dialog cu scopul de a sublinia autoritatea si spiritual disimulant a lui Alexandru Lapusneanul si de a crea antiteze intre Lapusneanul si boieri sau intre Motoc si ceilalti boieri. In cronica, Motoc, Veverita, Spancionc si Stroici fug in Polonia unde sunt ucisi din porunca lui Lapusneanul, iar in nuvela Negruzzi ii pastreaza pentru crearea antitezei si pentru a realiza tipul boierului marsav. Dialogul dintre Ruxanda si Lapusneanul este de asemenea o fictiune a lui Negruzzi cu scopul de a realiza o antiteza intre cruzimea domnitorului si blandetea sotiei. Scena de la biserica este creata de Negruzzi pentru evidentierea unei antiteze intre calmul acestei intalniri si cruzimea macelului de mai tarziu. Uciderea lui Motoc prin azvarlirea lui multimii revoltate are ca sursa de inspiratie un episod din cronica lui Miron Costin, respectiv cel al uciderii boierului Batiste Veveli. Piramida de capete tine de asemenea de caracterul personajului creat de Negruzzi. Daca in cronica Ureche ofera doua variante mortii lui Lapusneanul, in nuvela Negruzzi il prefera pe cel mai spectaculos, respectiv otravirea domnitorului (si nu moartea naturala cauzata de boala), avand aceeasi intentie a crearii unui personaj exceptional intr-o situatie exceptionala. Astfel, aşa cum afirma Daniel Grojnowski, nuvela ca specie este gândită de autor mai ales din perspective finalului, care trebuie să fie “cel mai adesea şocant”. Putem spune că Negruzzi foloseste adevarul istoric/realitatea doar ca punct de plecare al nuvelei, modificarile aduse de el nefiind gratuite, ci raspunzand esteticii romantismului.
Eseu – Raportul dintre realitate și ficțiune în literatură
Unul dintre subiectele des întâlnite în testările din liceu (dar și din gimnaziu) la disciplina Limba și literatura română este cel formulat, de obicei, așa: „Prezentați raportul realitate – ficțiune în opera literară X”. Această chestiune „teoretică” este considerată una importantă, de vreme ce este prevăzută și în programa examenului de bacalaureat pentru disciplina menționată; de aici, probabil, și frecvența cu care apare în diversele forme de examinare (lucrări de control, teze, simulări ș.a.m.d.) la care sunt supuși elevii. De regulă, operele vizate (în legătură cu o atare problematică) sunt cele istorice și/sau cele realiste (în ambele cazuri, fie nuvele, fie romane).
În unele lucrări de teorie a literaturii se apreciază că o scriere este o operă literară dacă respectă două condiții (sau dacă vădește două calități): caracterul ficțional și expresivitatea. Cea din urmă poate să lipsească uneori, fiindcă prin expresivitate se înțelege (în linii mari) scrisul frumos, meșteșugit, capacitatea de sugestie, plasticitatea exprimării și altele similare din zona esteticului; or, se pare că aceasta nu reprezintă o trăsătură cu adevărat esențială. (O știm încă de la Aristotel, din Poetica sa.) În schimb, ceea ce i se cere unei scrieri pentru a fi, într-adevăr, o operă literară este forța de a crea lumi posibile, de a deveni autoreferențială. De aceea se și spune că scopul Iliadei este Iliada însăși. În consecință, scriind o operă literară, autorul face apel obligatoriu la imaginație/fantezie.
În același timp, construcția de lumi posibile presupune ancore înfipte în realitate. Bunăoară, în romanele sale istorice, Mihail Sadoveanu, asemeni unui păianjen, își țese pânza ficțională între niște repere reale ferme, constituite din evenimente petrecute cândva și figuri „politice” existente odinioară (vezi Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă, Frații Jderi, Nicoară Potcoavă etc.).
Însă nu de puține ori, în literatură, nu doar că evenimentele nu corespund adevărului istoric (cum descoperim în Scrisoarea III a lui Eminescu, unde – cunoscut anacronism – bătălia de la Nicopole o precede pe cea de la Rovine), dar nici viața personajelor nu o mai repetă fidel pe cea a persoanelor reale, care au servit ca model literaturii. De exemplu, în nuvela lui Costache Negruzzi, Alexandru Lăpușneanul, în timpul (relatării) celei de-a doua domnii a lui Lăpușneanu, vornicul Moțoc nu mai avea ce să caute în text, dacă este să ne luăm după același adevăr istoric (fiindcă Moțoc murise deja, în Polonia), iar moartea („literară”) pe care i-a pregătit-o acestuia domnitorul reconfigurat de Negruzzi este, certamente, copiată după cea a altui boier real, Batiște Veveli...
Când Mihai Eminescu, citind la Junimea propria nuvelă, Sărmanul Dionis, a ajuns la descrierea Iașiului din perioada lui Alexandru cel Bun, Al. Labrior (după cum își amintea G. Panu) a început să protesteze, căci Iașiul descris de Eminescu era unul dintr-o epocă mult mai recentă, când orașul dobândise particularități arhitecturale turcești (necunoscute pe vremea lui Alexandru cel Bun). Dar observația lui Lambrior nu l-a impresionat deloc pe Eminescu, care a lăsat descrierea neschimbată. La urma urmelor, aveau de-a face cu o nuvelă fantastică; și-apoi, poetul se lăsase pradă unei reverii romantice. Detaliile realiste nu îl interesau în prea mare măsură...
În proza realistă, fundalul obiectiv (background-ul) este mult mai important. Când citim romanul Ion al lui Liviu Rebreanu – dincolo de povestea cu final tragic, desfășurată în satul Pripas – știm că ne aflăm în Ardealul de la începutul secolului al XX-lea și că (în acel spațiu din acei ani) starea de fapt era chiar cea zugrăvită de Rebreanu: cu acea condiție precară a țăranului român, cu acea situație înjositoare a femeii din societatea tradițională, cu învățătorii români obligați să predea în maghiară elevilor români, cu lipsa de drepturi fundamentale pe care o resimțeau toți românii aflați sub dominația austro-ungară ș.a.m.d. Toate aceste elemente asigură cadrul realist al operei și fac povestea verosimilă1. Nici în așa-zisul „roman subiectiv” de tip modern, (con)centrat pe analiza psihologică, pe memoria involuntară, pe „fluxul conștiinței” etc., ancorele realului nu pot fi omise. De pildă, în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Camil Petrescu construiește, alături de planul subiectiv (prezentând frământările conștiinței lui Ștefan Gheorghidiu), și un consistent plan obiectiv, realist, pe care se desfășoară grozăviile Primului Război Mondial...