Ce pretindea moștenirea
Pământului de sub ea.
Ei apucau sfârcul trompetei cu gura
Ca pe tata la care au supt.
Iar ceasul lor era toba
Care miezul nopții bătea.
Ei mutau mereu ziua dintr-un loc in altul,
Zăpăcind-o definitiv.
Ei încurcau Dunărea cu Volga,
Drumul spre casa cu drumul spre Praga,
Temnița cu biserica.
Si schimbau numele florilor noastre,
Se iscăleau pe fata pepenilor noștri.
Ei rădeau aurul de pe aripile albinelor,
Rupeau crucea de la pieptul preoților,
Si-o agățau la gatul maimuțelor.
Ei se înveleau noaptea cu harta lumii.
Ei ar fi putut sa aibă cea mai frumoasa țara.
EI poezie - de Grigore Vieru