Lumii astea nestrain.
Vin din muntii latiniei,
Deci, si scrisul mi-i latin!
Zis-a cerul: „Fiecare
Cu-al sau port, cu legea sa!“
Scrisul ei si rîma-l are,
Eu de ce nu l-as avea?!
Ah, din sîngele fiintei
Ni l-ati smuls si pîngarit
Si pe lemnul suferintei
Ca pe Crist l-ati rastignit!
Ochii lui cei ai uimirii,
Cînd i-ati scos si nimicit,
Ati scos ochii nemuririi
Ce pre noi ne-au îndragit.
Ne-ati vroit schimba chiar teasta,
Sufletul, stravechiul grai,
Învatîndu-ne ca asta
E un bine, e un rai.
Dar din… mare „paradisul“
Iata ce-nvataram noi:
Cine-ntîi îti fura scrisul,
Celelalte-ti ia apoi!
Vremuri alte vin sa nasca
Omul unui nou destin.
Cum mintintu-m-ai, strîmb dascal,
Scrisul meu ca mi-i strain.
Si din gura si din carte
Cum mintitu-m-ai mereu,
Cum urîtu-m-ai de moarte
Cînd aflai ca-i scrisul meu!
Stiu: esti gata sa ma rumegi
În slugarnicii tai clesti
Cînd ma uit cu ochii umezi
Catre crinii latinesti.
Stiu ca pasii tai ma latra
Cînd, durut, la el revin.
Ci va arde - da! - în vatra
Focul scrisului latin!
Foc de care mult mi-i sete,
Care, -ndurerat si sfînt,
Grîul altor alfabete
N-a aprins si ars nicicînd.
Deci, lasati-ne în firea
Mostenita din strabuni
Si-ti primi în loc iubirea,
Pacea unor oameni buni.
Nu-i o vina, Doamne iarta,
Floarea lui ca o vazum,
Ca ne-am fost iubit odata
Si ne mai iubim si-acum.
Sunt un om al nemîniei,
Lumii astea nestrain.
Vin din muntii latiniei,
Deci, si scrisul mi-i latin!
CÂNTARE SCRISULUI NOSTRU poezie - de Grigore Vieru