Sadoveanu, BALTAGUL – Eseu BAC (profil Real), particularități ale unui text narativ studiat

Romanul "Baltagul" de Mihail Sadoveanu a apărut în noiembrie 1930 şi este un adevărat "poem al naturii şi al sufletului omului simplu, o «Mioriţă» în dimensiuni mari" (George Călinescu). Versul moto, "Stăpâne, stăpâne,/ Mai chiamă şi-un câne", argumentează viziunea mioritică asupra morţii, căreia Sadoveanu îi dă o nouă interpretare, aceea a existenţei duale ciclice, succesiunea existenţială de la viaţă la moarte şi din nou la viaţă.

Romanul "Baltagul" a fost scris în numai 17 zile şi publicat în noiembrie 1930, când Mihail Sadoveanu împlinea 50 de ani, fiind primit cu "un ropot de recenzii entuziaste" de către exegeţii vremii. Romanul are ca surse de inspiraţie balade populare de la care Sadoveanu preia idei şi motive mitologice româneşti: "Salga" (setea de împlinire a actului justiţiar, de înfăptuire a dreptăţii ce domină toate faptele eroinei), "Doica" (ideea profundei legături a omului cu animalul credincios), "Mioriţa" (tema, motivul, conflictul, discursul epic simplu, concepţia asupra morţii sunt numai câteva dintre cele mai semnificative elemente ale baladei ce se regăsesc şi în roman).

Tema ilustrează lumea arhaică a satului românesc, trăsăturile ţăranilor munteni ca păstrători ai lumii vechi, ai tradiţiilor, dominaţi de principiile seculare. La fel ca în balada ”Mioriţa”, sunt prezente temele transhumanţei, a comuniunii dintre om şi natură şi a atitudinii omului în faţa morţii. Fiind un roman al perioadei de maturitate a lui Sadoveanu, marile teme exploatate de acesta se regăsesc şi în lucrarea de faţă. Viziunea despre lume propusă porneşte de la întrepătrunderea elementelor realiste cu cele mitice, conturând o lume guvernată de tradiţii.

La nivel morfologic, titlul este constituit dintr-un substantiv comun, articulat hotărât enclitic, fapt ce accentuează elementul în jurul căruia gravitează acțiunea. Baltagul (toporul cu două tăişuri) este un obiect simbolic, ambivalent: armă a crimei şi instrumentul actului justiţiar. Se concretizează astfel, prin valorile ce pot fi atribuite titlului, motivul labirintului de la nivelul acţiunii, ilustrat de drumul şerpuit pe care îl parcurge Vitoria Lipan în căutarea soţului, atât un labirint interior, al frământărilor sale, cât şi un labirint exterior, al drumului pe care îl parcursese Nechifor Lipan.

Perspectiva narativă  este obiectivă, cu un narator omniscient şi omniprezent ce relatează la persoana a III-a, reconstituind prin tehnica detaliului şi observaţie, lumea satului muntenesc şi acţiunile Vitoriei Lipan. Deşi naratorul omniscient este unic, la parastasul soţului  femeia preia rolul naratorului, povestind crima celor prezenţi, pe baza propriilor sale presupuneri. Modul principal de expunere este naraţiunea, ce se îmbină cu descrierea şi dialogul.

În ceea ce priveşte contextul spaţio-temporal, acţiunea romanului se plasează între două mari sărbători creştine, având corespondent în calendarul pastoral : Sâmedru (Sf. Dumitru) – 26 octombrie şi Sângeorz (Sf. Gheorghe) – 23 aprilie. Sunt prezenţi indici temporali ce subliniază anumite momente “aproape de Sf. Andrei”,”în Postul Mare”,”10 martie”. Sadoveanu evită să precizeze anul în care se petrece acţiunea, dorind să sugereze că timpul acţiunii este unul mitic, valabil pentru orice epocă în care se respectă credinţele şi datinile străvechi. Drept repere spaţiale este consemnat cel iniţial, satul Măgura Tarcăului, în care locuia familia Lipan, iar mai apoi drumul parcurs în căutarea lui Nechifor ce, conform unui roman realist, cuprinde şi toponime reale (Bicaz, Călugăreni, Fărcaşa, Borca, Vatra Dornei, Neagra, Sabasa, Suha).

Există două tipuri principale de conflicte în romanul “Baltagul”, anume interior şi exterior. Este prezent conflictul exterior, de tip social, generat de dorinţa de îmbogăţire a lui Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui, a căror victimă este Nechifor Lipan, ucis pentru cele 200 de oi. Acest conflict, plasat în trecut, generează acţiunea din planul prezentului şi se prelungeşte, având un impact asupra Vitoriei Lipan, în plan psihologic. Conflictul interior este cel de bază al romanului, numit şi labirint interior, cristalizându-se în neliniştea sufletească a femeii, cauzată de absenţa prelungită a soţului. Apar conflicte secundare ce au rolul de a întregi portretul Vitoriei, precum cel dintre ea şi cei doi ucigaşi, în încercarea sa de a-i demasca.

Ca structură, romanul “Baltagul” este împărţit în 16 capitole numerotate cu cifre romane şi fără titluri. Capitolele subliniază trei idei esenţiale, primele şase capitole cuprinzând aşteptarea neliniştită a femeii, următoarele şapte căutările ei, iar ultimele trei înfăptuirea actului justiţiar. Se evidenţiază cele două coordonate fundamentale pe care este construită opera, respectiv cea realistă şi cea mitică. Acţiunea este liniară, urmând un singur fir narativ, însă desfăşurandu-se în două planuri temporale: unul retrospectiv al rememorării întâmplărilor şi unul în care sunt prezentate acţiunile întreprinse până la pedepsirea asasinilor. Astfel, se delimitează alte două planuri, cel al viilor, în care se manifestă Vitoria şi unul al lumii de dincolo în care Nechifor Lipan trebuie să-şi găsească liniştea. Incipitul romanului conţine o legendă pe care obişnuia să o spună la diverse petreceri, în care se explică motivul traiului greu al muntenilor. Finalul romanului este, de asemenea, o întoarcere spre latura optimistă a existenţei: fiul devine capul familiei, ducând mai departe tradiţia strămoşească, iar femeia îşi găseşte liniştea sufletească după ce îl înmormântează conform tradiţiei pe soţul său.

Fiind o operă narativă, acţiunea este structurată pe momentele subiectului, ce corespund unui tipar narativ. Expoziţiunea, situaţia iniţială, fixează contextul spaţio-temporal, menţionând toposul, satul Măgura Tarcăului şi schiţa portretului fizic al Vitoriei Lipan, ce este surprinsă torcând pe prispă şi cugetând la întârzierea soţului său plecat la Dorna pentru a cumpăra oi. Intriga cuprinde frământările femeii, ce duc la hotărârea de a pleca în căutarea soţului. Sunt amintite în continuare acţiunile întreprinse înainte de plecarea sa: ţine post negru douăsprezece vineri, se închină la icoana Sfintei Ana de la mănăstirea Bistriţa, anunţă autorităţile de dispatiţia lui Lipan, vinde unele lucruri pentru a avea bani de drum; pe Minodora, fiica lor, o lasă la Mănăstirea Văratec, iar lui Gheorghiţă îi încredinţează un baltag sfinţit.

Desfăşurarea acţiunii relevă drumul parcurs de Vitoria împreună cu fiul său, Gheorghiţă. Ei reconstituie traseul lui Nechifor, făcând o serie de popasuri. Aceştia se opresc la hanul lui Donea de la gura Bicazului, la crâşma domnului David de la Călugăreni, la moş Pricop şi baba Dochia din Fărcaşa. Întrebând din sat în sat, ea află că, la Vatra Dornei, Lipan a cumpărat 300 de oi şi că, împreună cu el mai erau încă doi oameni, care îl rugaseră să le vândă o sută dintre ele. Vitoria Lipan urmează drumul spre Păltiniş, Broşteni, apoi Borca, loc în care turma a părăsit apa Bistriţei, ajungand la Sabasa. Trece punţile de piatră ale Stănişoarei, poposind la Suha, unde constată cu mirare că aici nu mai ajunseseră trei ciobani, ci numai doi şi devine sigură că între aceste două localităţi s-a petrecut omorul. Punctul culminant este atins în două momente semnificative ale acţiunii. Pe de o parte, atunci când, cu ajutorul câinelui regăsit în curtea unui localnic, Lupu, munteanca descoperă într-o râpă rămăşiţele lui Lipan,ce fusese omorât cu o lovitură de baltag şi apoi aruncat în dreptul Crucii Talienilor. Cu o luciditate şi stăpânire de sine ieşită din comun,Vitoria îndeplineşte datinile necesare pentru mort, cheamă autorităţile ca să constate crima, dar gandul ei se îndreaptă spre înfăptuirea dreptăţii, demascarea şi pedepsirea ucigaşilor. Femeia află identitatea celor doi ciobani, Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui, şi faptul că locuiesc în împrejurimi.

Cel de-al doilea moment de maximă intensitate este surprins prin organizarea prazincului de la Sabasa cu ocazia înmormântării lui Lipan, Vitoria invitându-i pe subprefect și pe cei doi gospodari din Suha. Femeia îl acuză pe Calistrat Bogza că i-ar fi lovit soțul pe la spate cu baltagul pentru a-i lua oile, în timp ce Cuțui stătea de pază ca să nu fie surprinși de vreun drumeț. Furios, Bogza  îi dă pe toți la o parte și iese din casă, unde îl atacă pe Gheorghiță. Flăcăul se apără și-l lovește pe bărbat în frunte cu tăişul baltagului, iar câinele Lupu îl mușcă de gât pe ucigaș. Ilie Cuțui se predă și confirmă acuzațiile femeii, în timp ce Bogza, grav rănit de mușcătura câinelui, își recunoaște vina și cere să fie iertat. Deznodământul este redat de trimiterea în mâinile autorităților  a  celor doi vinovaţi.

Personajul principal, Vitoria Lipan, este individualizat prin caracterizare directă şi indirectă. Portretul fizic dezvăluie frumuseţea femeii prin tehnica detaliului semnificativ, tipic realist: “Nu mai era tânără, dar avea o frumuseţă neobişnuită în privire.”. Vitoria este o femeie puternică, hotărâtă- “N-am să mai am hodină cum n-are pârâul Tarcăului pân’ ce l-oi găsi pe Nechifor Lipan”, curajoasă, lucidă. Inteligenţa şi stăpânirea de sine, cumpătul, sunt evidenţiate pe drum, dar mai ales la parastas, când demască ucigaşii şi în momentul descoperirii cadavrului soţului său.

Vitoria este reprezentativă pentru tiparul lumii arhaice, transmiţând copiilor săi respectul pentru tradiţii, negând noutăţile civilizaţiei :“În tren eşti olog, mut şi chior”. Îi interzice Minodorei să se îndepărteze de tradiţie- “în legea noastră ai să trăieşti şi tu” şi respectă cutumele  înmormântării. Este o soţie iubitoare, sentiment ce o motivează şi ghidează în drumul său -“era dragostea ei de douăzeci şi mai bine de ani” şi ce reiese şi din reacţia sa la descoperirea răposatului: “S-a dărâmat în genunchi, şi-a rezemat fruntea de marginea sicriului”.

Personajul secundar, Gheorghiţă, reprezintă generaţia tânără, care trebuie să ia locul tatălui dispărut. Este prezentat în evoluţie, accentuând caracterul de bildungsroman al operei. Maturizarea sa se realizează odată cu veghea în râpă a osemintelor tatălui său, fiind cuprins de frică. Desăvârşirea formării lui Gheorghiţă se produce în scena finală, când îl loveşte pe ucigaşul tatălui său cu baltagul, împlinind dreptatea: ”feciorul mortului simţi în el crescând o putere mai mare şi mai dreaptă decât a ucigaşului”. 

 Caracterizat în absenţă, Nechifor Lipan simbolizează destinul muritor al oamenilor. Numele său adevărat, de botez, era tot Gheorghiţă însă primise numele de Nechifor(gr. Nike-phoros – purtător de victorie), după ce se îmbolnăvise la vârsta de patru ani. Vorba sa “Nimene nu poate sări peste umbra lui” anticipează  destinul tragic al acestuia.

Stilul romanului este unul solemn, semănând cu exprimarea dintr-o carte populară veche. Criticul literar Ion Rotaru constata că „artistul nu scrie, ci povestește. Nu neapărat oral, cât mai ales solemn și festiv, stilul este al rapsodului popular. Povestitorul își apleacă urechea pe melodia cuvintelor și propozițiilor, venite parcă dintr-un trecut îndepărtat și dispuse, cu detașare, pe un portativ imaginar”. Limbajul folosit cuprinde expresii arhaice(“n-a zvonit cătră nimeni”,”nu s-a aflat nimene dintre nuntaşi să răspundă”,”au prins a avea în coada ochiului”) şi anumite forme populare(”năcaz”, ”îs”, ”câne”, ”carare”, “mâni”) cu scopul de a conferi textului oralitate.

Viziunea asupra lumii promovată de Mihail Sadoveanu se bazează pe principiile societăţii rurale, de la care nu se abate pe tot parcursul scrierii, aspect vizibil în vorbele Vitoriei din finalul capitolului al XV-lea. Este subliniată în acest mod ideea de ciclicitate între viaţă şi moarte şi delimitarea dintre cele două lumi -“să luăm de coadă toate câte-am lăsat”. De asemenea, autorul aduce în prim-plan necesitatea dreptăţii pentru continuarea existenţei, descriind neliniştea Vitoriei din momentul descoperirii cadavrului soţului său şi până la prinderea făptaşilor.

În concluzie, opera “Baltagul” este un roman interbelic, dată fiind poziţionarea acestuia în istorie, de factură mitică, tradiţională, socială, ce valorifică unul dintre cele patru mituri fundamentale ale poporului român, surprinzând prin tematica sa tipul ţăranului păstrător al lumii vechi, arhaice şi patriarhale.