Fantasticul
Din latină – phantasticus “imaginar, ireal”Din grecescul – fantastikos “imaginar, ireal”
Fantasticul este o categorie literară a esteticului, a fost cultivat, de obicei, în literatura romantică, sec. 19.
Caracteristici :
- se bazează pe ireal;
- există o anumită coerenţă (logică) a fantasticului;
- se bazează pe mister;
- presupune întrebări fără răspuns;
- sunt folosite personaje mai puţin obişnuite;
- subiecte stranii;
- gradarea conflictului spre un punct culminant de maximă tensiune afectivă şi un final enigmatic;
- alternarea planului real cu cel fantastic;
- migrarea în alte spaţii;
- mesajul nuvelei fantastice este adesea filosofic, făcând referinţă la diverse aspecte ale condiţiei umane.
Roger Caillois- «Fantasticul este o ameninţare, o rupere insolită (inedită) în lumea realului ».
Dacă în basme, fantasticul apare ca ceva firesc, fără să ne intrige, în literatura fantastică supranaturalul apare ca o « spărtură în coerenţa universului ».
Tzvetan Todorov : fantasticul provine din ezitarea cititorului între alegerea unei soluţii raţionale şi a unei soluţii supranaturale.
Matei Călinescu : « Vom avea de a face cu o operă fantastică, ori de câte ori ne aflăm în faţa incomprehensibilului ».
În literatura română, avem mai mulţi scriitori care au cultivat fantasticul :
- Eminescu – un fantastic cult – Sărmanul Dionis, Cezara, Archaeus;
- Voiculescu – un fantastic magic, folcloric- Lostriţa, Pescarul Amin ;
- Eliade – fantasticul indic – Nopţi la Serampore, Secretul doctorului Honigberger ;
- fantasticul folcloric – Domnişoara Cristina
Eminescu sparge tiparele prozei naţionale, prin faptul că el nu adoptă o scriitură în spirit realist. Eminescu va practica o proză barocă, subiectivă, caracterizată prin onirism, erotism, fabulos.
Toate temele au un preambul filosofic. Prin aceasta se deosebeşte de ceilalţi prozatori romantici : Poe, Hoffmann. Prozatorul include în opere idei filosofice din Kant, Schopenhauer, religiile orientale( teoria metempsihozei sau a reâncarnării, teoria migraţiei sufletului ).
Teoria migraţiei sufletelor – concepţie religioasă conform [reia sufletul ar petrece după moarte în alt corp.
Teoria reâncarnării- sufletul ar parcurge după moarte un lung şir de reîncarnări succesive în animale, în oameni, în vederea purificării.
Kant- ideea că timpul şi spaţiul nu sunt realităţi obiective, ci proiecţii ale conştiinţei noastre, un dat secund al conştiinţei noastre.
Schopenhauer – ideea lumii ca vis
« În faptă, lumea-i visul sufletului nostru. »
Archaeu- fiinţă eternă care nu se schimbă. Archaeul ia diverse forme în trupuri, ele se numesc avataruri.
Este o nuvelă romantică, fantastică şi filosofică. Nuvela dezvoltă condiţia omului de geniu în raport cu societatea timpului.
Personaje
Dionis orfan, condamnat la singurătate, fiu al unui aristocrat, moşteneşte condiţia de paria (nedorit, exclus) a părinţilor,preocupat de cărţi se defineşte prin aventura din vis şi evadarea în fantastic.
Dionis (Dan)
Omul superior capabil să se înalţe spre cunoaşterea absolută dar conştient că acest lucru este imposibil.
Tânăr intelectual, nefericit şi inadaptat social „lipsit de iubire, iubitor de singurătate”.
Este o proiecţie literară a autorului însuşi, o aspiraţie a acestuia de a năzui spre absolut, către cunoaşterea universală.
În portretul fizic apare tânăr de o frumuseţe demonică, avea un cap cu „plete de o sălbatică neregularitate, înfundat intr-o căciulă de miel” o faţă fină „cam trasă fară a uscată, cu aceea dulceaţă vânătă albă ca şi marmujra în umbră”, nişte ochi moi de catifea neagră „tăiaţi în forma migdalei” şi un surâs inocent, de o profundă melancolie”.
Ruben
Imaginea diavolului si a lui Mefisto, are natură satanică -are barba de ţap, cap leţos şi cornut.
Maria
Imaginea îngerului, proiecţie a visurilor lui Dionis, imagine de floare albastră antiteză a demonismului lui Dionis.
Personajul principal – are trei avataruri, întrupări:
- Dionis- copist, sec. 19
- Dan – călugăr, ucenicul maestrului Ruben ( Profesor la Academia din Socola)
- Zoroastru – profet şi reformator persan (Zarathustra – 660 î. Hr.)
Camera eroului este pustie, întunecată , reflectă romantismul.Erou excepţional, dotat cu o mare putere de visare, Dionis trăieşte într-o lume a ideilor.
Primul moment de visare halucinatorie este acela când eroul dialoghează cu portretul tatălui său.
Ni se dezvăluie originea lui Dionis :
- mama, Maria, era fiica unui preot bătrân ;
- Tatăl moare într-un sanatoriu.
Poezia Cugetările sărmanului Dionis, inserată în corpul nuvelei, prezintă tematica omului de geniu şi starea lui mizeră.
Are preocupări filosofice. Citeşte o carte veche, ce conţine un zodiac, împrumutată de la anticarul Riven.
Iubeşte o fată din casa vecină în taină, dar nu speră la iubirea ei.
Al doilea moment de visare halucinatorie
Are loc regresiunea în timpul voievodului Alexandru cel Bun. Apare motivul atemporalizării timpului. Eroul se nume şte acum Dan şi este călugăr.
Se inversează cronologia, iar realitatea-fantastică uzurpează tot mai mult realitatea-realitate. Călugărul Dan se visează mirean cu numele Dionis, trecutul (realitatea-fantastică) revendică drepturile prezentului, tratându-l ca pe o realitate viitoare proiectată în vis.
Dialogul Dan –Ruben
Ruben este un evreu învăţat, dascăl de matematică şi filosofie. Dialogul are ca temă problematica archaeului – omul veşnic se întrupează în mai multe avataruri.
Apare motivul faustic, al pactului cu diavolul , care ia forma pactului cu umbra sa. Umbra este omul cel veşnic, archaeul. Umbra se întrupează în omul trecător, iar omul trecător primeşte conştiinţa eternităţii. Umbra îi mijloceşte omului trecător trăirea în eternitate.
Ruben devine Satana. Eroul călătoreşte pe lună cu Maria, fiica spătarului Tudor Mesteacăn. Umbra îi spune lui Dan că odată el a fost Zoroastru, deşi sufletul lui nu-şi mai aminteşte. Apare motivul cuplului adamic şi cel al fericirii paradisiace. Ispita luciferică de a se crede Dumnezeu îl duce pe Dan la cădere, la pierderea fericirii. Căderea din experienţa paradisiacă duce la revenirea stării iniţiale (Dionis).
Când se trezeşte din cădere nu ştie dacă a fost vis sau realitate ceea ce i s-a întâmplat. Îi trimite o scrisoare Mariei, după care cade într-un leşin , de unde începe a treia poveste fantastică, derulată în timpul somnului, de data aceasta fiind produsă de cloroform.
Dionis revine la identitatea de călugăr. Primul efect al cloroformului este că Dan îşi recapătă conştiinţa de sine după călătoria pe lună, apoi trebuie să suporte întâlnirea dintre el şi umbra sa.
În final, nu se mai face distincţia între real şi fantastic. Episodul ultim, care descrie o scenă din viaţa de mai târziu a lui Dionis, dă impresia că eroul adevărat al întâmplărilor este Dionis şi nu Dan.
Altă Variantă – Sărmanul Dionis de Mihai Eminescu - nuvelă fantastică
”Sărmanul Dionis” este prima nuvelă fantastică din literatura română, Eminescu iniţiind un fantastic realizat prin îmbinarea planului real cu cel fantastic.
Dionis, un tânăr de aproape 18 ani, visător incurabil, modest copist „avizat a se cultiva pe apucate, singur”, cu o existenţă materială precară, neavând „pe nimeni în lume, iubitor de singurătate”, care sunt trăsături romantice, este descendentul obscur al unor aristrocaţi scăpătaţi, rătăciţi nu se ştie cum „în clasele poporului de jos”. Tatăl său o iubise pe Maria, fiica unui preot şi din această iubire se născuse Dionis. El îşi aminteşte cum „văduviţa sa mamă îl crescu cum putu din lucrul mâinilor ei”, singura moştenire care-i rămase de la tatăl său fiind un portret din tinereţe al acestuia, în care copilul se regăseşte adeseori pe sine:” era el întreg, el, copilul din portret”.
Într-o seară ploioasă de toamnă, Dionis se întoarce acasă cu capul plin de gânduri, reflectând în spirit kantian asupra conceptelor de timp şi de spaţiu:” nu există nici timp, nici spaţiu, îşi spuse el, ele sunt numai în sufletul nostru”. El cugetă că dacă lumea este rodul eului propriu, în care se petrec, în fapt, toate fenomenele în aparenţă, înseamnă că omul, purtător de scânteie demiurgică, este atotputernic şi poate să caute în sine împlinirea visului său. Este, prin urmare, posibil ca, folosind anumite „lucruri mistice” cu ajutorul magiei şi astrologiei, şi el să se poată mişca în voie în timp, fie în trecut, fie în viitor- adică pe verticalele timpului; este posibil, de asemenea, să se deplaseze pe orizontalele spaţiului, „ să trăiesc în vremea lui Mircea cel Mare sau a lui Alexandru cel Bun- oare este absolut imposibil? Visăm călătorii în Univers, dar Universul nu este oare în noi?”
Pasionat de lectura cărţilor de astrologie, Dionis le împrumută de la anticarul Riven. În vis, cuprins de beatitudine, condiţie necesară în ritualul iniţiatic, Dionis deschide cartea de astrologie, face un semn magic şi se trezeşte într-un alt veac, în vremea lui Alexandru cel Bun, sub înfăţişarea călugărului Dan , discipol al dascălului Ruben, profesor la seminarul din Socola. Călugărul Dan are revelaţia de a fi trăit în viitor, sub numele de Dionis şi îi mărturiseşte maestrului său, Ruben, straniul sentiment. Acesta îl îndeamnă să-şi continue experienţa, prilej cu care autorul exprimă aici teoria metempsihozei, prin intermediul lui Ruben: ”în şir, poţi să te pui în viaţa tuturor inşilor care au pricinuit fiinţa ta şi a tuturor a căror fiinţă ai pricinuit-o tu.[…] Omul are-n el numai şir, fiinţa altor oameni viitori şi trecuţi[…] numai că moartea îl face să uite că a mai trăit”. Importantele idei filozofice ale timpului şi spaţiului sunt revelate tot prin intermediul meşterului Ruben, care-i explică lui Dan „deosebirea între Dumnezeu şi om”, şi că numai „Dumnezeu e vremea însăşi”, pe când omul ocupă numai un loc în vreme. Şi sufletul omului este veşnic, „dar numai bucată cu bucată”. Nemărginirea (spaţiul) este „tot ca vremea, bucată cu bucată, poţi fi în orice loc dorit”. Dacă omul, care este un şir nesfârşit de oameni, lasă pe unul dintre ei să-i ţină locul în timpul în care insul va lipsi din el, acesta este umbra lui. Omul şi umbra sa îşi pot schimba firile pentru o vreme, „tu poţi să dai umbrei tale toată firea ta trecătoare de azi, ea-ţi dă firea ei cea vecinică”. Ruben îl împinge pe Dionis în păcat, încurajându-l să afle taina creaţiei şi, implicit, „cuvintele lui Dumnezeu pe care el le-a rostit la facerea lumei”.
Ruben, sub înfăţişarea lui liniştită şi blândă, este un Mefisto care nu-şi dezvăluie intenţiile demonice, dar se bucură nespus de iniţierea eroului şi, recăpătându-şi fizonomia satanică, exclamă cu satisfacţie:”încă un suflet nimicit cu totul!”.
Urmează treceri bruşte de la realitate la vis şi invers cu atâta repeziciune, încât călugărul Dan îşi pierde simţul obiectivităţii şi se lasă prins de imaginaţie.
Utilizând virtuţile magice ale cărţii, care îi permit aprofundarea în aventura cunoaşterii, Dan se desparte de propria umbră şi descoperă că sufletul său a mai trăit cândva „în pieptul lui Zoroastru” (personaj legendar, reformatorul religiei iraniene antice).
Dan întoarce şapte foi din cartea lui Zoroastru şi umbra prinde contur, apoi încă şapte şi „umbra se desprinse încet” şi „sări jos de pe perete”. Dan se dedublează şi îi restituie acesteia conştiinţa limitării sale în spaţiu şi timp, primind în schimb nu eternitatea, ci conştiinţa eternităţii: „Dan era o umbra luminoasă”.
La îndemnurile umbrei(„tu întreprinzi o călătorie, cu iubita ta cu tot, în orice spaţiu al lumei ţi-ar plăcea”), Dan întreprinde, în vis, împreună cu Maria, o călătorie cosmică, în care dispar cu desăvârşire legile fizicii, timpul şi spaţiul având alte dimensiuni: ora devine veac, clipele vor fi decenii, iar Pământul un pandativ pe care el îl prinde în salba iubitei.
Iubirea este singura cale spre cunoaştere, „călătoria lor nu fuse decât o sărutare lungă” şi se manifestă în vis, cuplul împlinindu-se, căci „visau amândoi acelaşi vis”. Această călătorie în Univers este un drum al cunoaşterii, ideal spre care accede Eminescu însuşi.
Naratorul inserează aici o pauză descriptivă, întrerupând naraţiunea: peisajul cosmic este feeric, fantastic şi poetic, un adevărat paradis al lumii, situat la limita dintre creat şi increat. În vis, cei doi ajung la „o poartă închisă”, pe care „n-au putut-o trece niciodată”, pe care se află un triunghi sacru, având în centru „un ochi de foc”, deasupra căruia stă scris „un proverb cu literele strâmbe ale întunecatei Arabii. Era doma lui Dumnezeu. Proverbul, o enigmă chiar pentru îngeri”. Dan caută cu febrilitate în cartea lui Zoroastru magia care să-i permită descifrarea proverbului, care semnifică atingerea absolutului în cunoaştere” aş voi să văd pe Dumnezeu”. În zadar îngerii îi şoptesc şi-l avertizează: „de ce cauţi ceea ce nu-ţi poate veni în minte?, sugerând că nici o făptură nu ştie sau nu poate face acele lucruri pe care numai Dumnezeu le poate înfăptui. Lui i se pare că îngerii fac ceea ce el gândeşte, dar Maria îi explică, şoptit, că, dacă Dumnezeu vrea, atunci „tu gândeşti ceea ce gândesc îngerii”. El continuă să-şi impună voinţa de a vedea faţa lui Dumnezeu. Replica îngerilor vine tăios : „dacă nu-l ai în tine, nu există pentru tine şi în zadar îl cauţi”.
Atingerea absolutului nu se împlineşte, întrucât, în entuziasmul şi extazul momentului, tânărul consideră că poate controla Universul şi gândeşte într-un mod nefericit: „oare fără s-o ştiu nu sunt eu însumi Dumne…”. Acest gând profanator, că el ar putea fi Dumnezeu, simbol al puterii absolute, îl prăbuşeşte cu brutalitate în abis, el fiind aspru pedepsit prin revenirea la condiţia de muritor, sugerând că limitele obiective ale gândirii umane nu pot fi depăşite, deoarece nici omul şi nici îngerii nu au acces la tainele Creaţiei: „Nefericite, ce ai îndrăznit a cugeta?”
Dionis realizează că a visat şi revine la condiţia iniţială de muritor, chiar dacă, bolnav fiind, în delirul său continuă să creadă că este Dan şi Maria, pe care o vede la fereastra casei învecinate, este aceeaşi din visurile sale şi că anticarul Riven ar fi maestrul Ruben.
Împlinirea cuplului în finalul nuvelei, singura operă eminesciană în care iubirea se realizează, simbolizează faptul că iubirea e singura cale de a accede în cunoaştere”, în aspiraţia spre absolut. Atingerea absolutului este fericirea supremă, iar iubirea împlinită este numai o treaptă spre fericire:” El simţea că o oară lângă ea ar plăti mai mult decât toată viaţa. Câtă intensivă, dureroasă, fără de nume fericire într-o oară de amor!”, sugerând sacrificiul suprem de care este capabil numai omul superior pentru atingerea iubirii ideale, concept filozofic întâlnit şi în lirica eminesciană.
Călătoria avusese loc în vis, el redevine copistul visător Dionis, Maria, fiica spătarului Mesteacăn, este vecina de peste drum care cântă la pian, Ruben este arhivarul evreu Riven, iar umbra se dovedeşte a fi îndrăgitul portret al tatălui său.
Mitul oniric este calea prin care Dionis se metamorfozează în călugărul Dan: „ciudat…el visase”.
Este prezentă ideea metempsihozei (concepţie religioasă conform căreia sufletul omului ar trăi mai multe vieţi prin reincarnare):”Sufletul călătoreşte din veac în veac, acelaşi suflet, numai că moartea îl face să uite că a trăit”.
Se dezvoltă ideea timpului şi a veşniciei:” Omul are în el numai şir, fiinţa altor oameni viitori şi trecuţi, Dumnezeu le are deodată toate nemuririle ce or veni şi au trecut; omul cuprinde un loc în vreme. Dumnezeu e vremea însăşi; şi sufletul nostru are vecinicie, dar numai bucată cu bucată”.
Se exprimă ideea spaţiului nemărginit: numai Dumnezeu stăpâneşte nemărginirea, pentru om spaţiul este „tot ca vremea, bucată cu bucată, poţi fi în orice loc dorit”.
Este prezent mitul faustian: Ruben este satana, iar Dan face un pact cu acesta, semnificând sacrificiul omului superior în dorinţa de a atinge absolutul, din iubire, prin iubire: ”Ruben însuşi se zbârci, barba îi deveni lăţoasă în furculiţe, ochii îi luceau ca jăratic, nasul i se strâmbă şi i se uscă ca un ciotur de copac şi scărpinându-se în capul lăţos şi cornut, începu a râde hâd şi strâmbându-se: Încă un suflet nimicit cu totul […] satana îşi întinse picioarele sale de cal, răsuflând din greu”.
Cifra 7 este cifră mistică, care are puteri magice: ”pe fila a şaptea a cărţii stau toate formulele ce-ţi trebuie pentru asta. Şi tot la a şaptea filă vei afla ce trebuie să faci mai departe”.
Noutatea incontestabilă a nuvelei „Sărmanul Dionis” constă în modul original în care Eminescu îmbină filozofia cu naraţiunea fantastică şi descrierea, transpunând în imagini artistice un orizont ce nu există decât în puterea imaginaţiei, inexplicabil şi necontrolabil raţional.