Proza eminesciana nu este inferioara poeziei, asa cum se crede, de obicei. Geniul eminescian s-a manifestat si in proza cu aceeasi putere.
Daca in poezie, filozofia lui Eminescu se dovedeste destul deeteroclita, prezentand elemente foarte eterogene, imprumutate din sisteme dintre cele mai diferite, in proza se poate spune ca geniul eminescian a construit mult mai sistematic si unitar, mai coerent, aceasta si datorita faptului ca proza este, prin natura ei, mai discursiva si permite mai lesne avansarea unor teze si explicarea unor notiuni si concepte.
Proza lui Eminescu are un solid fundament filozofic, format din reflectii despre spatiu si timp, din doctrina metempsihozei si din conceptele de arheu, avatar, anamneza si unitate primordiala. Prin proza sa, Eminescu se impune ca unul dintre cei mai mari creatori de literatura fantastica din toate timpurile, alaturi de Novalis, Jean Paul, ETA Hoffmann, Chamisso, Th. Gautier, Edgar Allan Poe si Gerard de Nerval.
Dintre toate nuvelele si povestirile lui Eminescu, Sarmanul Dionis este cea mai profunda si cea mai incarcata de semnificatii si reflectii filozofice. Nuvela a fost citita la "Junimea" (la 1 septembrie 1972) si n-a fost inteleasa si receptata, asa cum trebuie, de junimisti, care au intampinat-o cu rezerve. George Panu, memorialistul "Junimii", o decreta chiar o... "elucubratie filozofica". Cu toate acestea, Sarmanul Dionis a fost publicata in numerele din decembrie 1872 si ianuarie 1873 ale revistei "Convorbiri literare", cu avizul lui Titu Maiorescu, probabil, singurul dintre junimisti constient de valoarea ei de exceptie.
Sarmanul Dionis depasea, cum am spune astazi, "orizontul de asteptare" al contemporanilor, mai putin familiarizati cu un astfel de gen de proza. in realitate, Sarmanul Dionis ramane capodopera prozei eminesciene, comparabila, prin profunzime si semnificatii, cu Luceafarul, capodopera liricii eminesciene. Sarmanul Dionis este o nuvela metafizica, ale carei sensuri sunt dificil de descifrat, poate, cea mai "filozofica" opera literara in proza, alaturi de romanul Heinrich von Oftendingen al lui Novalis. Si aceasta, pentru ca putini scriitori au avut o cultura filozofica, atat de temeinica si solida, ca Eminescu, care, la varsta de douazeci de ani, a incercat sa traduca Critica ratiunii pure a lui Kant si a si tradus aproape un sfert din opera cea mai grea a filozofiei. Nici un alt tanar din lume nu s-a incumetat, la aceasta varsta, sa traduca dintr-o opera ce reprezinta o culme a gandirii metafizice universale.
De altfel, in preambulul filozofic al nuvelei Sarmanul Dionis, Eminescu porneste, nu intamplator, de la consideratiile kantiene despre spatiu si timp. Despre acest preambul filozofic s-a scris enorm, dar de cele mai multe ori, a fost gresit interpretat. Dupa Kant spatiul si timpul exista, in mod obiectiv, independent de vointa noastra. Ele sunt apriorice, anterioare oricarei experiente si nu pot fi cunoscute prin simturi, ci numai pe calea intuitiei. In conceptia autorului.
Criticii ratiunii pure, spatiul si timpul nu sunt categorii empirice, ci intuitive. De la idealismul obiectiv si transcedental al lui Kant, Eminescu ajunge la relativismul subiectiv si voluntarist al lui Schopenhauer. Kant este trecut, de Eminescu, prin filtrul lui Schopenhauer.
Asa cum a observat, cu acuitate, G. Calinescu, care ne-a dat cea mai buna interpretare a acestui preambul filozofic, Eminescu "construieste in spirit schopenhauerian". "Lumea este reprezentarea mea" ne spune Schopenhauer, in lucrarea sa fundamentala Lumea ca vointa si reprezentare.
Coreland aceasta teza a lui Schopenhauer cu motivul romantic al lumii ca vis, Eminescu reflecteaza in spirit schopenhauerian: "In fapta lumea-i visul sufletului nostru. Nu exista nici timp, nici spatiu - ele sunt numai in sufletul nostru (s.n.) ". Dar, Eminescu merge mai departe decat Schopenhauer, ajungand la un fel de solipsism filozofic, dupa care ne putem alege, noi insine, spatiul si timpul, in care vrem sa traim: "Trecut si viitor e in sufletul meu, ca padurea intr-un sambure de ghinda, si infinitul asemenea, ca reflectarea cerului instelat intr-un strop de roua (s.n)". In aceste fraze, se afla cheia de aur a prozei eminesciene.
Prin aceste reflectii filozofice, Eminescu inaugureaza jocul cu spatiul si timpul, in literatura noastra Aceste subtile speculatii metafizice nu sunt decat un pretext pentru a forta "portile grele si ruginite ale visului", cum ne spune, admirabil, G. Calinescu, in Opera lui Mihail Eminescu. De fapt, toata nuvela este construita pe confuzia, abil intretinuta dintre vis si realitate. Sarmanul Dionis se incadreaza perfect in teoriile despre fantastic ale lui Roger Caillois si Tzvetan Todorov, doi dintre teoreticienii cei mai renumiti, ai literaturii fantastice. Dupa Roger Caillois, marca distinctiva a fantasticului o reprezinta "ruptura in ordinea realitatii", bresa in cotidian, iar dupa Tz Todorov o formeaza "ezitareacititorului". Ambele teorii pot fi verificate pe textul nuvelei eminesciene.
Reflectiile din preambulul filozofic sunt atribuite eroului nuvelei, Dionis, fata de care Eminescu isi ia o anume distanta ironica. De aici si titlul nuvelei: Sarmanul Dionis, care contine o usoara unda de compasiune, dar si o autoironie geniala pentru ca Eminescu se autoproiecteaza in eroul sau, un marunt functionar si un modest copist, care lucreaza in arhiva unei cancelarii.
In ciuda statutului sau social, umil si derizoriu, Dionis reprezinta opul inadaptabilului superior, al intelectualului capabil sa-si puna cele mai mari probleme metafizice. "Ezitarea cititorului", din finalul nuvelei, este pregatita minutios, inca de pe acum, prin prezentarea sumara a biografiei eroului, a preocuparilor si a modului sau de viata Dionis este un visator si un imaginativ ("pentru el visul era o viata si viata era un vis"). Dionis are o ereditate incarcata (tatal sau murise intr-un spital de alienati) si ramane orfan de mic (mama se stinge prematur, in mizerie). El citeste carti vechi, tratate de magie, alchimie si astrologie si vrea sa se specializeze in disciplinele oculte.
Eminescu intentioneaza sa ne sugereze ideea ca eroul sau poate fi victima nu numai a propriei imaginatii, debordante si dezlantuite, dar si a preferintelor de lectura. O astfel de carte, un tratat de astrologie bizantina un "manuscript de zodii", scris in greaca si latina si ilustrat, nu intamplator, cu portretele lui Platon si Pitagora (filozofi care l-au marcat profund pe Eminescu), citeste Dionis, dupa ce se intoarce, pe o vreme urata ploioasa acasa in locuinta lui, aflata intr-o totala dezordine, in timp ce asculta acordurile muzicii de la pianul vecinei de peste drum, blonda cu ochi negri, o "noua Ofelie", pe care numai "geniul divinului brit, Shakespeare" o putuse crea Dionis adoarme si, in vis, se vede, dintr-o data in epoca lui Alexandru cel Bun (epoca apreciata de Eminescu pentru armonie si stabilitate economica si sociala!), sub infatisarea calugarului Dan.
Printr-un ciudat proces de "anamneza", peisajele i se par cunoscute, familiare. Calugarul Dan are senzatia ca a mai trait, odata in viitor, sub numele de Dionis, ilustrare inedita a doctrinei metempsihozei. Eroul are, cu alte cuvinte, "amintiri despre viitor".
Calugarul Dan este discipol al maistrului Ruben, dascal de matematica si filozofie la Academia din Socola (anacronism voluntar, deliberat, la Eminescu, pentru ca Academia din Socola a fost infiintata mult mai tarziu, in 1801!). Maistrul Ruben isi face teoria "arheilor" ("Ai vazut ca in om e un sir nesfarsit de oameni") si il initiaza in tainele unei carti sacre, numita "Cartea lui Zoroastru" (celalalt nume al profetului iranian Zarathustra), pe care ii recomanda sa o citeasca din 7 in 7 pagini (cifra magica in Kaballa), dar il sf
atuieste sa nu incerce sa dezlege o singura taina impenetrabila aceea a lui Dumnezeu.
Interzicandu-i cunoasterea secretului divin, maistrul Ruben ii atata de fapt, curiozitatea Maistrul Ruben este spiritul mefistofelic, de negatie. Ca in Faustul lui Gcethe, maistrul Ruben joaca rolul lui Mefistofel, in timp ce calugarul Dan ramane un spirit faustic, pasionat de aventura cunoasterii. Maistrul Ruben este un "dublu al constiintei".
Apare, astfel, motivul dublului romantic si se reconstituie seria "arheilor": Zoroastru -Ruben - Dan - Dionis. maistrul Ruben ii vorbeste calugarului Dan despre posibilitatea despartirii de propria-i umbra printr-un transfer de vesnicie intre individ si umbra sa. Se resimte, aici, influenta motivului romantic al "omului care si-a pierdut umbra", din cunoscuta nuvela-basm a lui Adalbert von Chamisso Nucleul epic al nuvelei 1-a format fragmentul Umbra mea, conceput mai inainte si integrat, cu unele modificari, in structura Sarmanului Dionis.
Dupa practica magica de separatie de propria-i umbra calugarul Dan capata starea de plutire, de levitatie si, impreuna cu Maria, fata spatarului Mesteacan, se inalta spre luna Calatoria spre luna tine cat o "lunga sarutare". Calatoria in luna pare a fi inspirata din nuvela Cometa a lui Jean Paul, mai curand decat din romanul Heinrich von Oftendingen al lui Novalis, intrucat partea a doua a acestui roman, in care este descrisa calatoria in luna a fost publicata postum de Ludwig Tieck si este mai putin probabil ca Eminescu o cunoscuse.