Poezia face parte din Nuvela ”Sărmanul Dionis”, redactată la Viena şi publicată în Convorbiri literare, decembrie 1872 – ianuarie 1873. Dionis, un tânăr sărac, boem romantic, înclinat spre meditaţie filosofică, este autorul fictiv al poemului şi îşi autoironizează sărăcia.
Ironia, în germană Witz, a devenit pentru romantici un principiu fundamental al creaţiei. În literatura germană, ea apare ca derivând din filosofia kantiană: lumea fiind „o exteriorizare a eului, o proiecţie a spiritului, spiritul care a creat-o poate s-o şi distrugă”. Romanticii germani văd în ironie facultatea deţinătoare a puterii de a anihila, a răsturna, a redimensiona o realitate care – ca simplă răsfrângere a eului – suportă a fi modelată şi remodelată fără încetare. Ironia este o lucidă detaşare de obiectul propriei creaţii; intim asociată cu fantezia, cu zămislirea de mituri, ea este „începutul oricărei poezii: ea anulează mersul şi legile raţiunii ce gândeşte logic şi ne transportă în frumoasa confuzie a fanteziei” pe care o ilustrează cel mai bine miturile, ca şi jocurile copilului, care organizează şi reorganizează lumea în funcţie de legile propriei fantezii.
Ironia romantică rezultă, aşadar, deopotrivă din mistificarea copilăriei cât şi din acel orgoliu al eului, care se crede coautor al lumii şi, ca atare, îndreptăţit s-o aneantizeze. Ea presupune o extremă detaşare. În spiritul ei, poetul devine spectatorul propriului rol. Dar nu e vorba de un spectacol real, pe care l-ar oferi viaţa şi împrejurările ei obiective, ci de un spectacol de vis şi de un refugiu în rolul jucat.
În acest tip de ironie, iluzia joacă un rol hotărâtor. „Arta este autosugestie (...). Viaţa este un joc, poezia – modul optim de a participa la joc, prin modelarea lumii în acord cu fantezia.”[Vera Călin]
În spiritul ironiei romantice, Eminescu face din Dionis (protagonistul unei aventuri metafizice, călător prin timp şi spaţiu) un poet care se desparte ironic, pentru o clipă, în cugetări ritmate, de propriile sale elanuri metafizice.
Jocurile fanteziei ironice
Poemul dezvoltă o amplă antiteză: între limitele strâmte ale odăii lui Dionis, pe de o poarte, şi spaţiile nelimitate ale universului şi ale fanteziei, pe de altă parte. Universul domestic, alcătuit dintr-o garafă goală, o lumânare de seu, ce se stinge, ferestrele ce scârţâie de vânt, o căciulă de oaie îndesată pe cap, un palton ros în coate, cărţi, colb, pânze de păianjen, ploşniţe roind pe pereţi, un motan şi frigul (din odaie lipseşte soba, sau lemnele şi plapuma) conturează atmosfera de boemie şi sărăcie lucie, dezolantă, în antiteză cu bogăţia imaginativă a acestui ins „cu cap metafizic”, a cărui „petrecere”, în absenţa iubirii, a vinului sau a tutunului, se reduce la jocul imaginaţiei, al meditaţiei metafizice, al visului. De partea cealaltă a antitezei se situează dezlimitarea pe care o aduce fantezia şi meditaţia metafizică, încercarea de a găsi cheia care să deschidă taina pătrunderii în infinitul universului, cheie care se găseşte doar în sufletul omului – idee care este tema nuvelei din care poezia face parte.
Chiar de la început, Dionis-poetul se autoironizează parafrazând celebra expresie a eroului shakespearian, Richard al III-lea, care striga, pe câmpul de bătălie: „Un regat pentru un cal”, cu expresia amar-ironică: „Un regat pentr-o ţigară”. Urmează reveria propriei transformări în şoarece, visând astfel să scape de foame – şi-ar putea roade propriile cărţi. Pironit de frig, cu ochii în tavan, contemplă alaiul ploşniţelor ieşite la promenadă, prilej de ironizare a lumii mondene, a high life-ului plin de deşertăciune. Puricele este compătimit şi Dionis se bucură pentru soarta acestuia, că a nimerit la el, şi nu la vreo femeie, la care „ar vedea pe dracul”. Vine la rând motanul, care îi declanşează fantezia unei alte lumi, poetul imaginând un sat de mâţe, în care motanul din firidă ar fi vornic, ca să ştie şi el, sărmanul, „boieria ce-i”. Reveria se prelungeşte cu imaginarea ipotetică a unei lumi în care ar fi doar mâţe, Dionis însuşi ar fi un motan, ca să aibă blană, să scape de teroarea frigului. A treia parte din poem o constituie meditaţia ironică a veşnicii repetări a sorţii sale, întrebându-se care i-ar fi fost condiţia, dacă i-ar fi dat, ca motan, să fie poet, filosof sau popă, ocupaţii înrudite, ale spiritului. Ca poet ar continua, desigur, să miaune, „heinizând duios la lună”; ca filosof, ar ţine prelegeri populare, învăţând domnişoarele că „lumea vis e – un vis sarbăd – de motan” – ironie la adresa junimiştilor (care ţineau prelecţiuni populare pentru lumea mondenă şi pentru cucoane, la Iaşi) şi a filosofiei lui Schopenhauer, care fundamentează nuvela din care poezia face parte; iar ca popă, ar face ce fac popii cu oamenii, certându-i că nu ţin postul cel mare, că n-au suflet, că vor să-l pipăie pe Dumnezeu „cu laba” (nefiind, desigur, vorba despre setea de certitudine a lui Arghezi, care exclama: „Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!”).
Poezie – sărăcie. Obiectul fantazării ironice îl constituie propria condiţie de poet şi filosof sărac, asemănătoare cu cea motanului, care-i împărtăşeşte cu stoicism soarta. Procedând astfel, pentru o clipă, Dionis îşi aneantizează toate construcţiile sale metafizice despre puterea demiurgică a sufletului uman, în cadrele căreia rămâne totuşi pe tot parcursul nuvelei. Autoironia presupune o mare putere de detaşare de orice construcţie, ca un copil care îşi surpă cu un simplu gest tot ce a construit cu atâta migală, confirmându-şi astfel că el este creatorul şi stăpânul unei lumi, lume pe care o face şi o reface după propriile dorinţe şi capricii ale fanteziei sale.
Cu toată autoironia, Eminescu e, chiar caricaturizând, un mare romantic. Sub tonul lejer, glumeţ, poemul Cugetările Sărmanului Dionis conţine teme şi motive romantice majore, precum contemplaţia, reveria, visul, luna, somnul, lumea-vis, soarta geniului etc.
Discursul lui Dionis este complex, alternând persoana I, dominantă – ceea ce reflectă caracterul său liric, cu persoana a II, în scurta adresare către motan, şi tonurile: trist, îndurerat, exclamativ în prima parte, glumeţ – de ex. în cele două strofe dedicate ploşniţelor, visător – când imaginează o altă soartă pentru motan, sau grav în ultima parte, a meditaţiei ironice pe tema sorţii.
Meditaţia aceasta fantezistă subliniază că Dionis nu ar putea fi altceva decât poet, numai acesta fiind capabil să compună şi recompună lumea după propriile dorinţe, „heinizând duios la lună”, ironizându-şi propria creaţie, fiind de neimaginat ca un filosof sau un preot, să-şi autoironizeze propriile idei. Jocul compunerii şi recompunerii lumii create nu este decât darul poetului, al jocului liber.
Singurătatea lui Dionis, paradoxală şi asumată, populată doar de vietăţi mărunte, este una simbolică. Odaia poetului reprezintă un spaţiu simbolic, deşi modest, o reprezentare fantasmatică a personalităţii sale, o natură populată doar de insecte şi animale domestice ilustrând dispreţul metafizic faţă de tot ceea ce este confort şi civilizaţie. Austeritatea spaţiului aminteşte de chilia eremitului (a călugărului), care dispreţuieşte bogăţiile, deşertăciunile lumeşti. Cu cât este mai sărac spaţiul civilizat, locuibil, cu atât se deschide mai cuprinzătoare lumea naturii şi a sufletului, a ideilor. Cu cât este mai sărac omul Dionis, cu atât este mai bogat insul său metafizic. Sărăcia exterioară este compensată de bogăţia interioară.
Ambele sunt însă ironizate. Ironia funcţionează ca un mijloc prin care fantezia debordantă a lui Dionis, fantezie care ameninţă să fie compromisă prin exces, să fie „salvată” şi acceptată. Nu este prea mare distanţa dintre personificarea alaiului de ploşniţe de aici şi alaiul nunţii gâzelor din Călin (file din poveste), ca oglindire a macrocosmosului în microcosmos, a naturii umane în natură, cu deosebirea că acolo transfigurarea este serioasă, gravă, elevată, pe când aici este doar comică, derizorie, grotescă chiar, ceea ce intensifică nevoia de evadare şi justifică retragerea geniului, călătoria lui în alte lumi – în lună, adică în paradis! Este aici acel geniu al Witz-ului de care vorbea Călinescu, de a descoperi înrudiri între lucruri aparent eterogene şi „spirit” acolo unde, aparent, acesta nu are ce căuta.
Ultimele 4 versuri, cu tonul lor trist şi îndurerat readuc meditaţia din registrul ludic în cel serios, prin invocarea somnului cu a lui „mută armonie”, sau a morţii, într-o indiferenţă senină în faţa durerilor vieţii şi a sorţii care i-a hărăzit să petreacă doar „cu mâţe şi cu pureci şi cu luna”, într-o existenţă hărăzită poeziei şi sărăciei, care exprimă o dihotomie, o ruptură fundamentală între bogăţia visului, a fanteziei, pe de o parte, şi mizeria lumii concrete, umane, pe de altă parte. Ironia soartei de poet nefericit este asumată şi valorizată prin autoironia detaşată, lucidă şi împăcată.Ca specie literară, poezia este un sonet, o formă fixă, alcătuită din 14 versuri de 11 silabe, grupate, în tradiţia literaturilor romanice, în 2 catrene şi 2 terţine, în ritm iambic, cu un sistem de rime propriu, în ordinea strofelor: abba/ baab (2 rime, îmbrăţişate, care‑şi inversează ordinea în catrene) şi alte două rime în terţine: cdc/ dcd, de fapt, rimă încrucişată în ultimele 6 versuri laolaltă, ceea ce este echivalent cu folosirea a două tipuri fundamentale de rimă. Sonetul a rămas o formă vie, consacrată, deşi venerabilă (cu o vechime prestigioasă, din Renaşterea italiană), a poeziei de dragoste.