Creangă, HARAP ALB, Eseu general

Tema şi viziunea despre lume/ Particularităţi de structură, compoziţie şi limbaj...în basmul cult “Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă.

Literatura română din a doua parte a secolului al XIX-lea se detaşează prin promovarea unei literaturi autentice, care să înlocuiască "formele fără fond", aspect evidenţiat de scrierile celor patru mari clasici: Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale şi Ioan Slavici.

Apărută în anul 1877 în revista “Convorbiri literare“, opera lui Ion Creangă intitulată “Povestea lui Harap-Alb“ este un basm cult (detașându-se de cel popular prin : individualizarea personajelor prin limbaj, îmbinarea armonioasă a modurilor de expunere și originalitatea limbajului, a povestitorului humuleștean), specie a genului epic în proză, pluriepisodică, în care personajele reale sau fantastice sunt purtătoare de valori simbolice, iar lupta dintre bine şi rău se finalizează de obicei cu victoria binelui.  În “Estetica basmului“, criticul literar George Călinescu defineşte basmul ca “un gen vast, depăşind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, ştiinţă, observaţie morală “.  Ceea ce se remarcă mai presus de orice la basmele lui Creangă este realismul caracteristic acestora, fapt susţinut şi de Nicolae Manolescu în lucrarea “Lecturi infidele“, care menţionează că ele “nu sunt rescrise, împodobite, alterate în structura lor“, reflectând realitatea imediată. Acestuia i se adaugă planul miraculos, extraordinar, cele două coordonate (real - ireal) împletindu-se astfel într-o formă inovativă, conferind o viziune epică originală.

Având ca sursă de inspiraţie basmul popular, autorul ilustrează mituri străvechi universale, dar mai ales autohtone, înglobând în textul de faţă toată “filosofia noastră populară“ (Pompiliu Constantinescu – “Scrieri“). Motivele identificabile sunt specifice mitologiei, precum cel al superiorităţii mezinului, al călătoriei şi al probelor inițiatice.

Tema operei, pe lângă cea specifică acestei specii literare, şi anume a luptei dintre bine şi rău, este cea a maturizării mezinului craiului, vizibilă încă din titlu. La nivel morfologic, titlul este constituit din substantivul comun “Povestea”, articularea acestuia aratând singurlaritatea istorisirii, atribuită în continuare prin utilizarea substantivului propriu, lui Harap-Alb. “Povestea” marchează caracterul de bildungsroman al scrierii, aceasta prezentând pe parcursul său evoluţia personajului principal din ipostaza de tânăr neiniţiat în cea de împărat. Denumirea de Harap-Alb provine dintr-un oximoron(harap = slugă de culoare neagră, alb = culoare ce sugerează caracterul nobil), subliniind astfel ironia în momentul în care crăişorul devine supusul Spânului si primeşte acest apelativ din partea noului stăpân. Viziunea despre lume a povestitorului susţine faptul că omul "de soi bun" îşi atinge obiectivele, scopurile stabilite de divinitate, cu ajutorul semenilor, dar mai ales datorită virtuţilor morale: generozitate, onoare, simţul datoriei, respect.

Acţiunea basmului este relatată prin prisma unei perspective narative obiective, însoţită de o viziune dindărăt, de către un narator omniscient şi omniprezent, a cărui obiectivitate este contestabilă întrucât există numeroase intervenţii şi comentarii pe parcursul relatării, caracterizate prin umor şi oralitate. Modul de expunere predominant este naraţiunea la persoana a III-a, ce alternează cu dialogul.

Contextul spaţio-temporal este tipic basmului, reperele fiind vagi, neputând fi determinate. Întâmplările se desfăşoară într-un timp nedefinit ("illo tempore"), adverbele folosite pentru a preciza acest aspect fiind “odată”, “cândva”, “atunci”. Încă din incipit, naratorul plasează actiunea într-un prezent fictiv “Amu”. Se remarcă şi imprecizia spaţiului “undeva”,”într-o pădure”,”în grădina ursului”, acţiunea începând la “o margine a pământului” şi terminându-se la alta, toposuri corespunzătoare pentru împărăţiile celor două familii. Spre deosebire de basmele populare, nu sunt prezente tărâmuri strict delimitate ce aparţin forţelor binelui sau ale răului.

Conflictul aparţine tot universului basmului, fiind unul de natură exterioară, între forţele binelui şi cele ale răului, avându-i ca exponenţi pe Harap-Alb şi Spân, antrenaţi pe tot parcursul operei în diverse întâmplări ce duc în final la biruinţa celui devenit împărat.

În structura creaţiei epice se poate identifica o simetrie între incipit şi final, realizată prin formule caracteristice speciei literare, acestea delimitând spaţiul fantastic “Amu cică era odată într-o țară” - “Şi a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă”. Întâmplările relatate se desfăşoară ordonat, logic, prin înlănţuirea episoadelor. Există trei planuri narative ce corespund celor trei etape din evoluţia personajului eponim. Astfel, un prim plan narativ este cel de la curtea craiului în care acesta este doar un tânăr lipsit de experienţă, al doilea este reprezentativ pentru încercările la care este supus la curtea lui Verde Împărat, aflându-se sub controlul Spânului, în vreme ce în al treilea, tânărul, ajutat de creaturile fantastice, se căsătoreşte cu domniţa.

Ca în orice opera narativă, acţiunea este împărţită pe momentele subiectului ce corespund unui tipar narativ. Expoziţiunea, situaţia inițială de echilibru, prezintă familia Craiului, alcătuită din tatăl şi cei trei fii. Sunt precizate şi reperele spaţio-temporale, ambigue. Intriga sau factorul perturbator, momentul ce determină un dezechilibru şi declanşează următorul moment important, desfăşurarea acţiunii, este reprezentată de primirea unei scrisori de la fratele Craiului, Verde Împărat, care, aflându-se într-o stare precară de sănătate, cere să-I fie trimis unul dintre feciori pentru a-i lua locul.

În continuare, fiii cei mari îşi încearcă norocul, însă nu reuşesc să treacă de una din probele introduse de tatăl lor cu scopul de a-i testa, respectiv cea a podului. Decepţionat de reacţia tatălui la eşecul predecesorilor săi, mezinul este ajutat de Sfânta Duminică în dobândirea curajului necesar întreprinderii călătoriei, facilitat de calul, straiele şi armele deţinute anterior de tatăl său. Se remarcă în acest sens motivul superiorităţii mezinului, singurul care a reuşit să treacă peste proba de la pod, simbol pentru pătrunderea într-o altă etapă a vieţii. După ce primeşte sfatul bătrânului “În călătoria ta să ai trebuinţă şi de răi şi de buni, dar să te fereşti de omul roş, iar mai ales de cel Spân cât îi putea”, fatalitatea se produce şi crăişorul se rătăceşte în drumul său, având nevoie de spânul pe care îl întâlnise. Odată cu coborârea mezinului în fântână are loc transformarea acestuia în sluga Spânului, odată cu noul apelativ. Urmează trei probe la care Harap-Alb este supus de stăpân şi pe care, cu ajutorul unor personaje fantastice (albinele, calul, furnicile, Ochilă, Gerilă, Setilă, Flămânzilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă) le duce la bun sfârşit. Sub simbolul cifrei magice trei, probele sunt :aducerea salatelor din Grădina Ursului, a pieii cu pietre preţioase din Pădurea Cerbului şi a fetei Împăratului Roş- probă ce implică alte probe: casa de aramă, ospățul pantagruelic, alegerea macului de nisip, păzirea fetei, ghicirea acesteia, întrecerea dintre cal și turturică(pentru a aduce trei smicele de măr dulce).

Punctul culminant sau acțiunea reparatorie, este atins în momentul în care Harap-Alb se întoarce triumfător la curtea Împăratului Verde cu domniţa. Spânul este demascat şi drept răzbunare, încearcă să-l omoare pe Harap-Alb, fără a avea succes, fata de împărat readucându-l la viaţă după tăierea capului, marcând astfel dezvoltarea completă a crăişorului.

Deznodământul este înfăţişat de refacerea echilibrului în universul imaginar şi nunta tânărului cu fata împăratului Roş, confirmând atingerea maturităţii.

Personajele create de Ion Creangă sunt diferite reprezentări ale binelui şi ale răului. Protagonistul beneficiază pe tot parcursul călătoriei sale iniţiatice de ajutoare: fiinţe ce deţin puteri fantastice (înţeleapta Sfânta Duminică), animale fabuloase (calul, furnicile, albinele), fiinţe himerice (cele cinci creaturi extraordinare) şi obiecte miraculoase (aripile crăieselor, apa vie, apa moartă). Antagonistul este cel pe care trebuie să-l confrunte în vederea evoluţiei.

Harap-Alb, apelativ dobândit graţie Spânului, dovedeşte o serie de calităţi umane obligatorii pentru a deveni conducătorul unui tărâm, precum bunătatea, mila “eşti aşa bun de ţi-a fost milă de viaţa noastră”, adaptabilitatea, curajul “dar pe urmă venindu-i inima la loc şi plin de încredere în sine”, onoarea, respectarea jurămintelor, simţul reasponsabilităţii. Acestuia nu îi sunt atribuite trăsături neobişnuite, personajul  fiind construit atipic,dar pe un tipar realist.

Spânul, personajul opus din punct de vedere al portretului moral, este dominat de răutate, însă este un rău necesat, esenţial în acumularea de experienţă pentru crăişor, fapt admis şi de cal -“Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte”. El poate fi încadrat în tipologia omului viclean, manipulator, expert în arta disimulării.

Mijloacele de caracterizare a personajelor sunt directe - prin intervenţiile naratorului, aportul  altor personaje şi autocaracterizare - şi indirecte – reieşind din fapte, reacţii, gânduri, relaţiile cu alte personaje, nume.

Lumea lui Creangă este una autentic ţărănească pe care o satirizează cu mijloacele basmului, dat fiind faptul că personajele au un comportament individual şi indiferent de rangul pe care îl posedă, acestea vorbesc la fel, într-o manieră specifică lumii rurale. Stilul autorului este caracterizat de plăcerea, verva de a nara, realizată prin umor și jovialitate. Se remarcă poreclele şi apelativele caricaturale (Buzilă, “mangosiţi”), ironia “Doar unu-I împăratul Roş, vestit pentru bunătatea lui cea nemaipomenită şi milostivenia lui cea auzită”. Zeflemisirea este de asemenea prezentă “Tare-mi eşti drag, te-aş vârî în sân, dar nu-mi încapi de urechi.”, împreună cu diminutivele folosite cu valoare augmentativă “băuturică”, “buzişoare”.

Autorul citează la tot pasul zicători, proverbe şi vorbe de duh (de exemplu: “Dă-i cu cinstea să piară ruşinea”) pe care le preia din tezaurul popular şi le introduce în discursul narativ prin sintagma “Vorba ceea” , dând dovadă de erudiţie paremiologică.

Ion Creangă reuşeşte să îmbine elemente ce aparţin fabulosului cu altele aparţinând realismului, într-o simbioză literară inedită, surprinzând drumul protagonistului spre desăvârşirea personalităţii. Acesta se inspiră din folclor şi relatează întâmplările într-o manieră proprie, guvernată de umor şi bucuria de a povesti, cu scopul de a sublinia caracterul moralizator al scrierilor sale.

În concluzie, "Povestea lui Harap-Alb" este un basm cult întrucât prezintă caracteristicile definitorii ale acestei specii, concentrându-se pe tema luptei dintre bine şi rău, din care biruitor este binele,și mai ales pe cea a maturizării eroului, prezentând totodată formule, simboluri şi motive specifice.