din verdele pom
de sus de sub cer,
cu oul privighetoatei pe buze,
coboara-te.
Cu propriul sânge
boeste-l în rosu.
El,
care a stat leganându-se
pe ramura patriei.
Si pune-l pe sfânta
masa a ta,
de care în zori
fruntea o bati.
Între batrâna ta mama,
între fratele tau
si copiii tai mici.
„Cântecul a înviat!”
Tainic
la miezul noptii sa zici.
„Adevarat c-a înviat!”
tainic sa zica
batrâna ta mama, fratele tau,
copiii tai mici.
Apoi dimineata, când soarele
ciocneste cerul
albastru,
spre-a fi rumeni si tari,
copiii sa-si spele obrajii, fruntea
cu oul rosu de privighetoare
si cu inelul de logodna
al parintilor.
Iar cântecul sa treaca pe pamânt
cu moarte pre moarte calcând.
O, tu, poetule!
POETUL (I) poezie - de Grigore Vieru