la noi la Lipcani,
rece ca sfecla de zahar.
Ma trezesc dimineața
cu toate lăicerele casei pe mine,
ostenit de greul lor colorat.
„Ma temeam sa nu-ti fie frig“,
zice mama.
Vin rudele sa ma vadă,
vorbesc în șoaptă afara
ca la priveghi,
sa nu-mi tulbure somnul
si țîstuiesc pe cei mici
sa fie cuminți.
Ma aplec sa le sărut mâna,
ele si-o smulg îndărăt:
„Nu trebuie…“
rusinîndu-se de pământul
de sub unghii si din
crapaturile palmelor.
O, neamule, tu,
adunat grămăjoară,
ai putea sa încapi
într-o singura icoana.