Proza lui Ioan Slavici conturează o frescă a moravurilor şi a comportamentului specifice locuitorilor din Ardeal, o lume în care triumfă binele şi adevărul, cinstea şi dreptatea, norme etice pe care omul trebuie să le respecte.
Prozator ardelean, precursor al lui Liviu Rebreanu, Slavici este un autor moralist, un fin psiholog, un creator de tipologii. După cum el însuşi mărturiseşte, ca adept înflăcărat al lui Confucius, aplică în opera sa principalele virtuţi morale exprimate de acesta; sinceritatea, demnitatea, buna-credinţă, francheţea, cinstea, iubirea de adevăr etc., afirmând că filozoful chinez este „cel mai cu minte dintre toţi oamenii care le-au dat altora sfaturi” (Educaţia morală).
Întreaga creaţie a lui Slavici este o pledoarie pentru echilibrul moral, pentru chibzuinţă şi înţelepciune, pentru fericire prin iubirea de oameni şi păstrarea măsurii în toate, iar orice abatere de la aceste principii este grav sancţionată de autor. Romanul Mara, de Ioan Slavici (1848-1925), a fost publicat în 1894, în revista „Vatra”, iar în volum a apărut abia în 1906, fiind considerat „cel mai bun roman al nostru, înainte de Ion (Şerban Cioculescu) şi „aproape o capodoperă”, (George Călinescu), deoarece destinul eroilor şi mediul social sunt evocate cu o remarcabilă artă a detaliului şi cu o mare forţă de construire a ansamblului.
Structura romanului
Romanul Mara, de Ioan Slavici, este structurat în 21 de capitole, purtând titluri semnificative pentru conţinutul acestora: Sărăcuţii mamei, Maica Aegidia, Furtuna cea mare, Ispita, Datoria, Blestemul casei, Norocul casei, Pace şi linişte etc. Opera se constituie prin îmbinarea dintre romanul Marei, care urmăreşte destinul eroinei şi romanul iubirii, care ilustrează formarea şi consolidarea cuplului erotic Persida-Naţl. Modalitatea narativă se remarcă prin absenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese distanţarea acestuia de evenimente.
Relatarea acţiunii se face din perspectivă auctorială, adică naraţiunea este la persoana a III-a, naratorul fiind omniscient şi omniprezent. Romanul are şi o certă valoare etnografică, prin descrierea obiceiurilor ardeleneşti, atât cele religioase cât şi acelea referitoare la cultura şi mentalitatea oamenilor de diferite etnii, ce convieţuiau pe aceste meleaguri: români, saşi, unguri. Ca în orice roman, în Mara există mai multe planuri de acţiune care se întrepătrund şi la care participă mai multe personaje bine individualizate şi construite convingător de Slavici.
Semnificaţia titlului este sugestivă, deoarece această creaţie este, mai întâi, „romanul Marei”, al cărei destin constituie axa fundamentală a epicii, fiind şi „prima femeie-capitalist din literatura noastră” (Nicolae Manolescu). Pe ea n-o interesează averea, ci banii, care îi aduc respect şi Împăcare. Mara se încadrează în vederile etice ale autorului, care considera că oamenii trebuie să fie chibzuiţi, harnici şi Virtuoşi, ea întruchipând un adevărat exemplu de moralitate.
Tema romanului o constituie fresca socială a lumii ardeleneşti, cu moravurile ei specifice, într-un spaţiu real aşezat la interferenţa satului cu oraşul, într-un târg ardelenesc, Radna, situat, lângă Lipova şi aproape de Arad. Perspectiva temporală este cronologică, acţiunea fiind plasată la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, când relaţiile capitaliste incipiente evoluează spre structuri sociale meşteşugăreşti, cu rânduieli stricte şi cu o anumită psihologie, proprii burgheziei aflate în ascensiune.
Construcţia subiectului
Incipitul constă în prezentarea personajului principal, Mara Bârzovanu, „o precupeaţă” din Radna şi prin fixarea locului unde urmează să se petreacă acţiunea. Mara rămăsese văduvă cu doi copii, „sărăcuţii de ei”, dar era încă tânără, voinică, harnică şi nu se plângea de noroc. Bărbatul său, Bârzovanu, fusese „mai mult cârpaci decât cizmar” şi-şi petrecuse viaţa stând mai ales „la birt decât acasă”, lăsându-le copiilor o livadă de „vreo două sute de pruni”, o vie pe dealul Păuliş şi casa, care era a Marei, primită ca zestre când se măritase.
Radna se află pe mâlul drept al Mureşului, iar peste râu, pe malul stâng, se află Lipova, de unde, până la Arad se fac numai „două ceasuri”. Pe coasta dealului se află mănăstirea minorităţilor, „Maria Radna”, iar biserică românească este numai la Lipova. Mara face negoţ, „vinde ce poate şi cumpără ce găseşte”, duce de la Radna „ceea nu găseşti la Lipova ori la Arad” şi aduce de la Arad „ceea ce nu găseşti la Radna ori la Lipova”. Marţi dimineaţa îşi aşează „şatra (macat, covor) şi coşurile pline in târg la Radna, joi trece Mureşul şi-şi întinde marfa la Lipova, iar vineri noaptea pleacă la Arad, „în piaţa cea mare”, unde se adună lume multă, din şapte ţinuturi.
Adesea, Mara mai câştiga şi dreptul de a-şi pune masa şi coşurile la capul podului, pe unde trecea toată lumea, cu sau fără treabă. Ea respectă, instinctiv, un principiu esenţial al economiei capitaliste, preferă să dea tot ce are de vânzare pe „câştig puţin”, decât să-i „clocească” marfa şi să se întoarcă acasă cu ea. Ca să nu-i lase singuri, Mara îi poartă după ea pe cei doi copii, Persida şi Trică, prin târguri, de aceea ei sunt „nepieptănaţi şi nespălaţi şi obraznici, sărăcuţii mamei”, dar îi iubeşte mult şi este foarte mândră de ei: „Tot n-are nimeni copii ca mine!”.
Mara îşi ţinea banii strânşi până acum repartizaţi în trei ciorapi: „unul pentru zilele de bătrâneţe şi pentru înmormântare, altul pentru Persida şi al treilea pentru Trică” şi nu trecea nici o zi fără ca ea să pună în fiecare măcar câte un creiţar. Avea ambiţia ca să-şi vadă fata preoteasă, iar pe Trică ajuns staroste în breasla cojocarilor. Pe fată o duce la mănăstirea din Radna şi o dă în grijă maicii Aegidia pentru o educaţie aleasă, iar pe Trică îl angajează ucenic „pe patru ani” la Bocioacă, starostele cojocarilor din Lipova.
Copiii s-au făcut mari şi, odată cu ei „au crescut şi ciorapii”. Frumuseţea şi farmecul Persidei îl fascinează pe Naţl, feciorul lui Hubăr, măcelar la Lipova. Tânărul fusese ucenic, de doi ani ajunsese calfă, iar acum, aşa cum erau rânduielile breslei, trebuia să mai facă „doi ani de călătorie” ca să ajungă patron. Persida se îndrăgosteşte, la rândul ei de Naţl şi refuză cu fermitate să se mărite cu teologul Codreanu, spre marea supărarea a Marei, care voia s-o vadă preoteasă. Pentru dragostea ei, Persida sfidează cu hotărâre şi brutalitate prejudecăţile vremii, între care-aceea că Naţl era neamţ. Ioan Slavici consacră pagini memorabile iubirii aprinse dintre cei doi tineri.
„Dragostea Persidei este de un dramatism răscolitor. Nimeni până la Slavici n-a descris dragostea în tot ceea ce are mai dramatic, grav, cu atâta adâncime şi vigoare realistă, cu atâta poezie”, afirma Pompiliu Marcea. Când împlineşte optsprezece ani, Persida se căsătoreşte, în taină, cu Naţl şi fug împreună la Viena ca să-şi termine el perioada de călătorie, care îi va da dreptul să devină maistru măcelar.
Întorşi la Lipova, tânăra familie deschide un birt, pe care-l va conduce mai ales Persida, deoarece Naţl începuse să bea, să joace cărţi şi să trândăvească, ba chiar îşi bate soţia, atunci când îi reproşează că prietenii de băutură nu plăteau şi că socotelile pe care le făcuse însumau bani foarte mulţi: Persida pierduse mult din înfăţişarea aleasă şi gingaşă pe care o căpătase la mănăstire, se făcuse mai voinică şi mai puternică din cauză că muncea din greu toată ziua.
Schimbarea se produsese şi în sufletul ei, contactul permanent cu slugile şi clienţii din cârciumă o înăspriseră, „nu se mai ruşina când auzea vorbe proaste, nu se simţea jignită când i se zicea vreo vorbă aspră”. Fata are mustrări de conştiinţă pentru cununia lor făcută fără binecuvântarea părinţilor, având complice pe preotul Codreanu care făcuse slujba pentru că era un om slab şi nu putuse rezista rugăminţilor Persidei. După ce Persida naşte un copil, Mara şi părinţii lui Naţl se împacă, dar, nu mult după aceea, bătrânul Hubăr este ucis de fiul său nelegitim, Bandi. Hubăr-măcelarul avusese o legătură amoroasă ascunsă cu Reghina, care fusese senatoare la Radna.
Femeie voinică şi frumoasă, ea îl născuse pe Bandi dar rămăsese paralizată de o mână şi de un picior, i se strâmbase gura şi se smintise, aşa că nimeni nu putuse afla cine era tatăl. Maicile îi ţineau la mănăstire şi îi hrăneau pe amândoi, din milă creştină. Reghina murise când băiatul avea opt ani, iar când crescuse, Mara îl lua de ajutor ca să-i care coşurile şi să-i fie de folos la treburi Bandi semăna din ce în ce mai mult cu Naţl şi toţi şi-au dat seama că iubitul misterios al Reghinei fusese Hubăr-măcelarul.
În alt plan narativ, Slavici relatează viaţa lui Trică. Angajat ucenic la Bocioacă, starostele cojocarilor, Trică este cuminte şi harnic, devine calfă, dar refuză să devină ginerele stăpânului, deşi acesta şi-ar fi dorit să-l însoare cu singura lui fiică. Trică rezistă cu stoicism şi la avansurile pe care i le făcea soţia patronului, Marta şi vrea numai să devină meşter cojocar pentru a avea o viaţă independentă.
Mara refuză să-i plătească lui Trică stagiul militar şi băiatul pleacă pe frontul din Italia, este rănit „în şold de o ţandără de bombă” şi internat într-un spital din Verona. Întors acasă, Mara vede că flăcăul se schimbase, avea obrazul ras şi o mustăcioară răsucită, nimic din înfăţişarea lui nu mai amintea de „prostălanul mototog din care putea orişicine să facă ce vrea”. În postul Paştelui, „amândoi cumnaţii au fost scoşi măiestri”, Trică devine maistru cojocar, iar Naţl maistru măcelar.
Finalul romanului ilustrează întâlnirea dintre Bandi şi Hubăr, care recunoaşte, în sfârşit, că este tatăl lui. În clipa aceea, Bandi „îl lovi cu pumnul în piept, apoi cuprins de un fel de turbare, se năpusti asupra lui şi-l muşcă în gâtlej”. Persida l-a găsit pe Hubăr prăbuşit în mijlocul casei, cu ochii închişi, iar pe Bandi apăsând pieptul tatălui său şi râzând demenţial.
Ioan Slavici surprinde, pe tot parcursul romanului, atmosfera specifică a spaţiului ardelenesc, în toate laturile vieţii omeneşti. Cu o impresionantă forţă a detaliului, autorul construieşte imagini sugestive privind etnografia, obiceiurile, tradiţiile, mentalitatea oamenilor de etnii diferite, care convieţuiesc în acelaşi spaţiu etic ce-i cuprinde şi-i supune pe toţi: „Colectivitatea face legea pe care individul e ţinut să o respecte” (Nicolae Manolescu).
Limbajul artistic
Ioan Slavici este un excepţional portretist, conturând prin detalii şi sugestii puternice personaje complexe şi solid construite. Fiind un prozator realist, Slavici nu insistă atât asupra trăsăturilor fizice, cât asupra celor psihologice, etice, de comportament şi de-gândire. Particularităţile fizionomiei transmit cu o transparenţă extraordinară trăsături morale, stări interioare ale personajelor. Astfel, portretul fizic al lui Naţl conturează firea eroului: „deşi măcelar, Hubărnaţl era, aşa la înfăţişare, om plăpând, parcă mai mult fată decât fecior. Om de vreo douăzeci şi unu de ani, cu mustaţă puţină, cu obrajii rumeni, cu şorţul curat, oarecum ruşinos... Aşa era în adevăr”.