>> comedia O SCRISOARE PIERDUTĂ de I.L. Caragiale
Ion Luca Caragiale a fost un scriitor, nuvelist, dramaturg, director de teatru şi ziarist român. Acesta a fost ales post-mortem membru al Academiei Române, de asemenea este considerat a fi cel mai mare dramaturg român.Titlul are o semnificaţie explicită desemnând „obiectul buclucaş”, generator de conflict. Pretinsa luptă pentru puterea politică se realizează defapt prin lupta de culise, având ca instrument al şantajului politic „o scrisoare pierdută”. Articolul nehotărât „o” indică banalitatea întâmplării, cât şi repetabilitatea ei.
Tema comediei o constituie prezentarea vieţii social-politice dintr-un oraş de provincie în preajma alegerilor pentru Cameră. Ca şi teme secundare putem aminti corupţia vieţii politice, lupta pentru putere, imortalitatea vieţii de familie.
În text apar mai multe tipuri de conflict, comic: care se construieşte pe contrastul dintre esenţă şi aparenţă, principal: confruntarea pentru putere a adversarilor politici, secundar: temerea grupului Farfuridi-Brânzovenescu de trădarea prefectului.
Perspectiva spaţială este reală şi deschisă, fiind precizată de către autor, iar timpul în care se petrec întâmplările este plasat la sfârşitul secolului XIX, pe durata a 3 zile.
Comicul de caracter conturează personaje ridicole prin trăsături negative, stârnind râsul cu scop moralizator, deoarece nimic nu îndreaptă mai bine defectele umane decât râsul. Autorul creează tipologii de personaje, dominate de trăsături morale negative.
Actul I începe cu o scenă expozativă în care se anunţă pierderea unei scrisori de dragoste, în jurul căreia se va petrece întreaga acţiune. Punctul culminant al acestei scene îl constituie vestea că Nae Caţavencu nu vrea să restituie scrisoarea decât în schimbul asigurării că va fi numit candidat pentru un loc de deputat, şi apariţia lui Zaharia Trahanache care anunţă că a descoperit o plastografie a lui Caţavencu.
Actul al IV-lea aduce cu sine înfrângerea lui Caţavencu şi alegerea senilului Agamiţă Dandanache, adevărat maestru al şantajului, de vreme ce cu scrisoarea bine păstrată îşi poate asigura alegerea perpetuă. Salvat de consecinţele unei plastografii, Caţavencu acceptă ce i-a ordonat Zoe şi conduce manifestaţia în cinstea noului ales.
În concluzie, datorită elementelor prezentate ulterior, putem admite faptul că „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale este o comedie de moravuri, fiind totodată o capodoperă a genului dramatic.
Operele dramatice ale lui Caragiale sunt fidele ideilor promovate de societatea „Junimea” şi esteticii realismului. Prin comediile sale Caragiale este un fin observator al realităţii, este un critic lucid al moravurilor vremii sale şi abordează realitatea din partea ei comică. Este remarcabil spiritul de observaţie şi luciditatea lui Caragiale, precum şi obiectivitatea, veridicitatea, plasarea acţiunii în timp şi spaţiu, dar şi caracterul de generalitate a situaţiilor pe care le prezintă, acestea fiind trăsături esenţiale ale speciei.
Aşadar, genul dramatic reuneşte opere care sunt scrise pentru a fi reprezentate pe scenă în faţa publicului şi este completat de sunet, decor, iluminare scenică, integrându-se în arta spectacolului. Textul dramatic comunică mesajul prin dialog, prin replici care sunt completate de indicaţiile scenice. Este structurat pe acte şi scene şi păstrează unitatea de timp, loc şi acţiune.
Comedia este o specie a genului dramatic, care satirizează întâmplări, aspecte sociale, moravuri prin intermediul personajelor
ridicole, între care se nasc conflicte puternice şi are scopul de a îndrepta defectele umane prin râs, având rol moralizator.
Modalitatea artistică folosită este comicul, acesta fiind o categorie estetică care are la bază contrastul dintre esenţă şi aparenţă.
Comedia „O scrisoare pierdută” este o capodoperă a dramaturgiei româneşti, a fost scrisă şi prezentată pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti în 1884. Structurată în patru acte, „O scrisoare pierdută” este o comedie de moravuri, care care prezintă viaţa de familie şi viaţa publică de la sfârşitul secolului al XlX-lea şi totodată este o satiră şi o critică la adresa societăţii burgheze aflată în poziţie politică de conducere. Prin fixarea timpului şi a locului „în capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre”
autorul dă o valoare eternă operei sale pentru că această întâmplare este valabilă oriunde, în toate timpurile.
Această piesă de teatru satirizează defecte umane, conflictul realizându-se prin contrastul dintre esenţă şi aparenţă. Conflictul principal pune în lumină lupta pentru putere a două partide politice, una reprezentată de conducerea locală, alta reprezentată de gruparea independentă. Prin campania electorală prezentată autorul demască conflictele şi interesele politice, totul având la bază interese personale, de familie. Astfel, tema comediei este prezentarea vieţii politice printr-o campanie electorală în care totul se bazează pe şantaj şi interese personale. Autorul satirizează defecte umane prin personaje caricaturale, ridicole, care ajung în situaţii comice. Este demascată viaţa politică, corupţia unei campanii electorale, unde fiecare candidat trişează, înşeală în favoarea sa. Este ironizată şi ridicularizată societatea de la sfârşitul secolului al XlX-lea. Comedia lui Caragiale este aşadar o critică adresată societăţii burgheze corupte şi imorale.
Acţiunea se petrece în capitala unui judeţ de munte în timpul unei campanii electorale pentru alegerea deputaţilor. Prefectul judeţului, Ştefan Tipătescu şi prezidentul Zaharia Trahanache conduc judeţul, având ca principală preocupare avantajele personale. Candidatul sprijinit de ei şi de întreaga conducere locală este avocatul Tache Farfuridi. Contracandidatul acestuia este avocatul Nae Caţavencu, directorul proprietar al ziarului „Răcnetul Carpaţilor”, el fiind reprezentantul opoziţiei. întâmplarea face ca Zoe să piardă scrisoarea de amor scrisă de Tipătescu, scrisoare care este găsită de Cetăţeanul turmentat. De la el ajunge la Caţavencu, care îl îmbată pe Cetăţeanul turmentat şi îi fură scrisoarea, care devine astfel un instrument de şantaj. Ameninţând că publică scrisoarea, Caţavencu obţine promisiunea Zoei că îl va sprijini la alegeri, Zoe temându-se că va fi compromisă dacă se va publica scrisoarea primită de la amantul ei Tipătescu, cel mai bun prieten al soţului ei.
într-un scandal provocat de poliţaiul Pristanda în faţa primăriei, Caţavencu îşi pierde pălăria în care era scrisoarea de amor . Pălăria este găsită de acelaşi Cetăţean turmentat şi astfel scrisoarea este înapoiată Zoei. Când conflictul pare că se rezolvă, vine un ordin de la centru: trebuie ales un alt candidat, Agamiţă Dandanache. Sosind în orăşelul de munte, Dandanache povesteşte tuturor că a găsit o scrisoare de amor a soţiei unei persoane influente, a recurs la şantaj şi aşa a ajuns pe lista candidaţilor. Toţi îl votează pe Dandanache, iar festivitatea de sărbătoare este condusă de Nae Caţavencu.
Trăsătura textului dramatic este concentrarea acţiunii în timp şi spaţiu. întâmplarea prezentată în operă se desfăşoară într-un interval de trei zile, în capitala unui judeţ de munte. Primele trei acte prezintă evenimentele premergătoare alegerilor, iar ultimul act descrie ziua încheierii alegerilor. Titlul comediei numeşte instrumentul de şantaj care instalează conflictul între personaje, iar pierderea acesteia produce răsturnări succesive de situaţii, schimbări spectaculoase. Aceste situaţii sunt tratate comic, sugerându-se contrastul dintre ceea ce pare să fie şi ceea ce este in realitate. Scrisoarea este acel obiect care plasează acţiunea de pe scena politică spre viaţa personală. De fapt sunt două scrisori pierdute, una a Zoei şi una cu care şantajează Dandanache, sugerându-se prin aceasta repetabilitatea situaţiei de şantaj.
Coerenţa textului dramatic este asigurată de relaţiile de simetrie şi de opoziţie. Simetria este asigurată de existenţa celor două scrisori de amor, folosite ca instrumente de şantaj, ceea ce reprezintă ideea că există un tipar al imoralităţii peste tot, acesta fiind şantajul. Relaţia de simetrie se evidenţiază prin opoziţia dinte început şi final. Acţiunea se deschide cu lupta celor două partide politice, concretizat în „jignirea” lui Tipătescu de către Caţavencu şi se încheie prin împăcarea tuturor.
O principală calitate a lui Caragiale este arta compoziţiei. Conflictul este prezentat imediat la început: Zoe pierde scrisoarea de amor, conflict care treptat se amplifică. Când situaţia pare că se rezolvă, evenimentele iau o altă întorsătură pentru că apare un nou conflict: soseşte de la Bucureşti Agamiţă Dandanache. Această amplificare a conflictului se numeşte tehnica bulgărelui de zăpadă.
în orice comedie, astfel şi în cea a lui Caragiale comicul este instrument de critică şi satiră. în piesa „O scrisoare pierdută” există mai multe surse ale comicului. Se poate vorbi în primul rând de comicul de situaţii care provine din situaţii imprevizibile, neaşteptate, din diferite încurcături sau confuzii, ca de exemplu când Nae Caţavencu îl îmbată pe Cetăţeanul turmentat ca să-i fure scrisoarea sau când Pristanda îl spionează pe Caţavencu. Comică, dar în acelaşi timp ironică este situaţia când Dandanache crede că soţul Zoei este Tipătescu. întâmplări conice sunt născute de triunghiul conjugal Zoe – Tipătescu – Trahanache sau de pierderea şi găsirea scrisorii.
Comicul de intenţii are ca sursă atitudinea autorului faţă de personaje. Caragiale a vrut să demaşte şi să critice politicienii vremii sale, de aceea pune personajele in situaţii ridicole, absurde. Personajele sunt ironizate, ridicularizate prin modul cum vorbesc, cum se comportă, în ce fel de relaţii sunt.
Prezentând societatea vremii, autorul recurge şi la comicul de caracter, care se referă la tipurile, categoriile umane pe care le reprezintă personajele. Astfel, Caţavencu este tipul demagogului, al politicianului corupt care îşi schimbă principiile politice în funcţie de situaţie sau interese personale. Farfuridi face şi el parte din aceeaşi categorie de politicieni, dar el reprezintă tipul prostului fudul. „Mai prost decât Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu” este Dandanache, reprezentând tipul prostului ticălos. Tipătescu este tipul donjuanului sau al amorezului, care este conştient că Zoe îl ajută ca să obţină avantaje politice. Zoe este tipul femeii imorale care cu toate armele feminine are mare influenţă asupra bărbaţilor. Zaharia Trahanache ilustrează tipul încornoratului, el fiind ridicol pentru că soţia îl înşeală cu cel mai bun prieten al său. Ghiţă Pristanda, tipul omului slugarnic, profită de avantajele oferite de oricine, iar Cetăţeanul turmentat reprezintă tipul omului simplu, al alegătorului neştiutor, care este ameţit de mascarada politică.
Adevărata măiestrie artistică a lui Caragiale constă în comicul de limbaj, care se referă la modul cum vorbesc personajele, ele fiind ridicularizate, caricaturizate şi caracterizate prin modul cum vorbesc. Comicul de limbaj are multiple surse, cum ar fi: pronunţia greşită a cuvintelor, ca de exemplu „famelie”, „renumeraţie”, „andrisant”, „bampir”, „docomentul”, „foncţie”; încălcarea regulilor gramaticale şi logice, ca de exemplu: contradicţia în termeni „După lupte seculare care au durat aproape 30 de ani, iată visul nostru relizat!” sau nonsensul: „Industria română este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire”, „douăsprezece trecute fix”, „Din două una, daţi-mi voie, ori să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic, ori să nu se revizuiască, primesc, dar atunci să se schimbe ici-colo şi anume în părţile esenţiale”, „Un popor care nu merge înainte, stă pe loc”, „O soţietate Iară moral şi fără prinţipuri pe care va să zică că nu le are”; ticuri verbale ale mai multor personaje, devenite celebre, ca de exemplu: „aveţi puţintică răbdare”, „stimabile, onorabile”, „neicuşorule, puicuşorule”, „eu cu cine votez?”, „nu mă-mpinge c- ameţesc”, „curat murdar”.
Prin comicul de nume sunt caracterizate şi ridicularizate personajele şi astfel categoriile umane pe care le reprezintă. în numele lui Zaharia Trahanche, Zaharia provine de la „zahăr”, sugerându-i-se senilitatea şi că este lipicios, pentru că este exagerat de amabil cu toată lumea. Numele de Trahanache provine de la „trahana” care înseamnă aluat moale ilustrând că personajul este uşor de influenţat. Ştefan Tipătescu are un prenume cu rezonanţă istorică, Ştefan, dar este numit de toţi Fănică, ceea ce pune în evidenţă contrastul dintre aparenţă şi esenţă: Ştefan „stăpânul judeţului” şi Fănică, bărbatul subordonat femeii. Tipătescu sugerează că este un politician „tipic”, adică viclean, preocupat de interesele personale. Numele lui Farfuridi şi al lui Brânzovenescu au aluzie culinară, aceasta sugerează vulgaritate celor doi. Ei sunt prieteni de nedespărţit, sunt dependenţi unul de altul, ceea ce este redat prin aceste nume, brânza se mănâncă de pe farfurie. Sugestiv este numele lui Nae Caţavencu. Nae este un nume de mahala, sugerând că este o persoană nesemnificativă, însă el se crede important. Caţavencu provine de la cuvântul „caţaveică”, ceea ce înseamnă o vestă cu două feţe, sugerându-se ipocrizia personajului. Zoe înseamnă zeiţă, ea este femeia care conduce toţi bărbaţii, asemnea zeilor care conduceau oamenii.
Comic este numele personajului Agamemnon Dandanache. Agamemnon era marele erou de la Troia, dar în comedie acest personaj este numit Agamiţă, sufixul -iţă sugerând că este nesemnificativ, deşi se crede important. Dandanache provine din cuvântul „dandana” care înseamnă încurcătură. Acesta se referă la încurcătura pe care o provoacă personajul în timpul alegerilor. Numele întreg sugerează contrastul dintre aparenţă şi esenţă. Numele poliţaiului Pristanda provine de la un dans moldovenesc în care se bate pasul pe loc, sugerând caracterul slugarnic, linguşitor al personajului. Cetăţeanul turmentat nu este individualizat printr-un nume pentru că reprezintă alegătorii nesemnificativi, iar cuvântul „turmentat” ilustrează ameţeala vieţii politice, încurcăturile care apar în timpul alegerilor pentru că se schimbă des candidaţii.
Sintagma „Caragiale – contemporanul’ nostru” reflectă actualitatea operei scriitorului, deoarece opera lui are o acţiune şi un mesaj valabil pentru toate societăţile şi timpurile. în această comedie apare imaginea unei lumi de carnaval, ridicolă, o lume a automatismelor, a ambiţiilor false şi corupte. Personajele configurează un univers care creează iluzia realităţii, dar sunt în acelaşi timp reale, depăşesc graniţele ficţiunii prin modul cum gândesc şi acţionează. Comedia „O scrisoare pierdută” prin tema, prin subiectul ei respectiv prin personajele sale este o adevărată capodoperă a dramaturgiei româneşti, o piesă inegalabilă din toate punctele de vedere, iar Caragiale este un scriitor actual, un neîntrecut pictor al unei lumi în derivă morală.