Poezia ”În grădina Ghetsemani” face parte din volumul ”Pârgă” din 1921, primul volum semnificativ pentru opera lui Vasile Voiculescu.
Este un poem iconografic, cu elemente ale tradiționalismului, de inspirație ortodoxiă, ca coordonată fundamentală a spiritualității românești.
Titlul
Titlul ilustrează nu doar cadrul fizic în care Iisus se roagă Divinității, ci sugerează şi spațiul purificării spirituale, unde Fiul lui Dumnezeu își asumă păcatele lumii, primind de bunăvoie moartea spre a învia și dărui mântuire.
Geneza poemului, motivul biblic
Evanghelia Sfântului Luca:
”Şi când a sosit în acest loc, le-a zis «Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită». Şi el s-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră şi îngenunchind Se ruga, zicând «Părinte, de voieşti treacă de la Mine acest pahar... Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă!» Iar un înger din cer s-a arătat Lui şi-L întărea. Iar El, fiind în chin de moarte mai stăruitor se rugă. Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ. Şi ridicându-Se din rugăciune, a venit la ucenicii Lui şi i-a aflat adormiţi de întristare”. (Luca 22, 40-46).
Motivul biblic devine la Voiculescu un suport metafizic al neliniștii omului în aspiraţia lui spre Dumnezeu. Rugăciunea lui Iisus are loc în Grădina Ghetsemani, înainte de arestarea acestuia de către escorta înarmată, condusă de Iuda, care îl trădează sărutându-l. Înspăimântat de asumarea patimilor, se roagă Tatălui Ceresc, primind să moară pentru păcatele omenirii.
Structura şi compoziția textului poetic
Poezia este structurată în patru catrene, organizate în jurul simbolului biblic „cupa/paharul”, precum şi a elementelor ce țin de natura duală a lui Iisus, de om şi de Fiu al lui Dumnezeu, integrându-se în formula lirismului obiectiv.
Textul conține două secvențe lirice, primele 3 catrene arătând ruga lui Iisus, iar ultimul catren descriind imaginea gradinii aflata in consonanta (acord) cu zbuciumul sufletesc. Imaginea statica din prima secventa intra in antiteza cu verbele dinamice prin care se contureaza “lupta”, “nu primesc”, “duceau”, “se-mpotriveau”. Prin aceste verbe, dualitatea om-divin este definita, fiind descris zbuciumul interior.
Strofa întâi
Incipitul
Incipitul poeziei este definit printr-un enunţ edificator, care concentrează esenţa duală a lui Iisus, umană şi sacră: „Isus lupta cu soarta şi nu primea paharul”. Conştient de menirea ce-i fusese hărăzită, el se roagă Tatălui, „căzut pe brânci în iarbă”, pentru a fi ajutat să „bea” cupa păcatelor omenirii, dar omenescul „se-mpotrivea întruna”, primele două versuri sintetizează, astfel, dramatismul interior al lui Iisus: „Isus lupta cu soarta şi nu primea paharul... / Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea întruna. / Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul / Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna”.
Versul al treilea ilustrează natura duală a Mântuitorului, opoziţia uman-divin, imaginile vizuale şi cromatice „sudori de sânge” exprimând omenescul, iar „chipu-i alb ca varul” sugerând puritatea, sacrul. Efortul lui Iisus de a lua asupra sa păcatele omenirii, metaforizate aici prin „pahar”, este dublat de „amarnica strigare” către Dumnezeu, suferinţă care capătă dimensiuni cosmice prin tragism: „stârnea în slăvi furtuna”.
Detaliile ilustrate în poezie sunt fidele sursei de inspiraţie, metafora paharului şi umanizarea lui Iisus fiind preluate din Evanghelie: „îngenunchind Se ruga, zicând «Părinte, de voieşti treacă de la Mine acest pahar [...] Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături ele sânge care picurau pe pământ”.
Strofa a doua
Strofa a doua debutează cu metafora „o mână nendurată”, insinuând porunca Divină dată Fiului, „îmbiindu-l” să preia păcatele omenirii, reiterate prin metafora „grozava cupă”: „O mână nendurată, ţinând grozava cupă, / Se cobora-mbiindu-l şi i-o ducea la gură... / Şi-o sete uriaşă sta sufletul să-i rupă... / Dar nu voia s-atingă infama băutură”.
Setea „uriaşă” sugerează dorinţa Iui Iisus de a se sacrifica prin pătimire, de a-şi împlini destinul, deşi „nu voia s-atingă infama băutură”, din cauza slăbiciunii umane pentru chinurile pe care urma să le îndure în scopul izbăvirii lumii de relele adunate pe pământ.
Strofa a treia
În strofa a treia, metaforele „apa ei verzuie” şi „veninul groaznic” sugerează patimile pe care Iisus le va îndura pentru „mierea” şi „dulceaţa” întrezărite după purificarea omenirii prin jertfa Divină, profilând fericirea ce urma să vină după aşezarea Sa „de-a dreapta Tatălui”: „În apa ei verzuie jucau sterlici de miere / Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă... / Dar fălcile-ncleştându-şi cu ultima putere / Bătându-se cu moartea, uitase de viaţă!”
Oximoronul „sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă” amplifică lupta duală a Mântuitorului, conţinutul cupei pline de păcate fiind dublat de beatitudinea împlinirii misiunii Divine. Cu toate acestea, teama de moarte este greu de învins din cauza slăbiciunii umane. Imaginea vizuală „fălcile-ncleştându-şi” accentuează împotrivirea „cu ultima putere”, Iisus omiţând, pentru moment, pilda Divină că mântuirea omenirii prin pătimire îl binecuvântează cu viaţa veşnică: „Luptându-se cu moartea, uitase de viaţă”.
Strofa a patra
Suferinţele lui Iisus sunt apocaliptice, personificarea hiperbolizată a măslinilor, „se frământau măslinii”, oferă o imagine terifiantă a întregului Univers: „Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă... / Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii”. Finalul poeziei, ilustrat de ultimul vers anticipează chinurile lui Iisus, consecinţa trădării lui Iuda, martiriul şi moartea Fiului: „Şi uliii de seară dau roate după pradă”.
Metafora uliilor care se rotesc lacomi aşteptând „prada” asupra căreia se pregăteau să se repeadă sugerează sfârşitul dramatic, zguduitor al lui Isus: „Deasupra fără tihnă se frământau măslinii, / Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă... / Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii / Şi uliii de seară dau roate după pradă”.
Limbajul şi expresivitatea textului poetic
Expresivitatea stilistică
Expresivitatea stilistică a poeziei sporeşte emoţia artistică a cititorului prin forţa de sugestie a figurilor semantice.
Metaforele
Metaforele construite cu epitetele superlative şi cromatice au profunde semnificaţii ideatice şi biblice, „paharul”, „grozava cupă”, „infama băutură”, „apa verzuie”, „veninul groaznic”, insistând asupra menirii Divine dar şi asupra chinurilor umane ale lui Iisus pentru iertarea omenirii de grelele păcate.
Epitetele cromatice
Epitetele cromatice aflate în opoziţie, „sudori de sânge” şi „chipu-i alb” compun latura duală a lui Iisus, umană şi divină, iar oximoronul „sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă” reiterează lupta dintre materie şi spirit.
Personificarea
Personificarea măslinilor, care „se frământau” şi voiau „să fugă”, înspăimântaţi de suferinţele pe care urma să le îndure Iisus, oferă dimensiuni cosmice zbuciumului Divin. Punctele de suspensie şi semnul exclamării plasate la finalul versurilor amplifică tonul elegiac al poeziei şi constituie un îndemn la meditaţie privind suferinţele cumplite ale Mântuitorului în demersul Divin de a salva omenirea de la desacralizare.
Ambiguitatea stilistică
Ambiguitatea stilistică, bazată pe echivocul lexical, rezultă din interpretarea semantică diferită a sintagmei „bătăi de aripi”, care surprinde prin inedit, întrucât ea poate semnifica prezenţa îngerilor, ca mesageri divini, aşa cum notează textul Evangheliei: „Iar un înger din cer s-a arătat Lui şi-l întărea”. O altă interpretare semantică accentuează sugestia morţii prin prezenţa uliilor „de seară” care „dau roate după pradă.
Registrul stilistic
Registrul stilistic îmbină terminologia religioasă - „Isus”, „paharul”, „cupa”- cu expresii populare şi regionalisme: „sterlici”, „pe brânci”, „sta sufletul să-i rupă”, „fălcile-ncleştându-şi”, „fără tihnă”, confirmând apartenenţa poeziei la tradiţionalism.
Prozodia
Prozodia conservă tehnica tradiţionalistă a versificaţiei, prin măsura versurilor de 14 silabe, ritmul iambic şi rima încrucişată.
Se poate concluziona caracterul tradiţionalist al poeziei valorificând câteva referiri critice - Nicolae Manolescu afirmă că „Vasile Voiculescu e [...] în Pârgă un perfect tradiţionalist”, iar Tudor Vianu, în aceeaşi idee valorică, îl defineşte spiritual ca „poet religios, hrănit din substanţa evangheliilor, cărora [...] le-a împrumutat forma alegoriilor şi a parabolelor, dar şi aceea a Vechiului Testament, poate mai apropiat de asprimea şi tensionarea propriului său sentiment de viaţă”.
Tradiționalismul
Tradiţionalismul este o miscare literara manifestata in perioada interbelica, a carei ideologie se cristalizeaza in jurul revistei „Gandirea”. Principalele trasaturi ale acestui curent literar sunt: valorificarea specificului national (istoria si folclorul) si componenta spirituala a sufletului taranesc, constiinta religioasa ortodoxa. Traditionalismul gandirist surprinde particularitatile sufletului national prin valorificarea miturilor autohtone, a credintelor stravechi.
Vasile Voiculescu este considerat un poet traditionalist mai ales prin primele volume: „Poezii”, „Din tara zimbrului”, „Poeme cu ingeri”. Odata cu volumul „Parga”, incepe sa primeze tema religioasa.
Una dintre temele majore ale liricii religioase este suferinta si moartea lui Isus. Acesta este nucleul poeziei „In Gradina Ghetsemani”, poem care face parte din volumul „Parga”. Sursa se inspiratie o constituie motivul biblic al rugaciunii lui Isus pe Muntele Maslinilor, dupa Cina cea de taina. Prin jertfa si patima sa pe cruce, Isus implineste predictiile Scripturii si preia pacatele omenirii, oferindu-i astfel mantuirea.
In concluzie, poezia „In Gradina Ghetsemani” este traditionalista prin apelul la sursa de inspiratie religioasa, contextualizata in spiritualitatea romaneasca, prin lexicul poetic (numeroase arhaisme sugestive) si prin versificatia canonica.