El cinta pe tarm. Perfida, 
unda marii s-alinta. 
Ea zicea: Ma simt silfida, 
prinde-ma - si sint a ta ... 
Marea chicotea: - Ha! Ha! ... 
Si-a sarit in apa fata. 
Unda marii, inspumata, 
doar atita astepta. 
Ca pe-o floare-n vint o poarta
valul viu si apa moarta. 
El o cauta-n zadar: 
trupul ei mereu isi pierde
in argint albastru-verde 
auriul chihlimbar. 
Iata - atingind nadirul
sinii goi si trandafirul. 
Dar cu mina prin safire 
pescuitu-i o poveste 
fara margini, ca si marea.
Consumata-n stralucire, 
ziua nu le-a dat de veste 
sa-si consume-imbratisarea. 
E tirziu. Cind - beat de dor - 
el o prinde si-o saruta, 
unda marii scade, muta, 
tremurind in jurul lor. 
Unde-s tarmurile?... Nu-s. 
Doar azurul jos si sus, 
clatina pe valuri crete 
tulburata frumusete, 
ani de fum, eoni de foc.
Osie de vis a lumii, 
ei - in lingusirea spumii -
ard rotindu-se pe loc. 
Toate-n jur se sparg, se curma, 
se desfac, se prabusesc. 
Numai ei nu mai sfirsesc
sarutarea cea din urma. 
- Prinde-ma si sunt a ta, 
murmura apa livida. 
Iat-o prinsa! Dar a cui e ?
Unde-i sprintena silfida ? 
Unde-i cel ce-o cauta ? 
Joaca apa amaruie 
neagra-vinata-verzuie ... 


Doinaș - MAREA - Versuri, poezie