Petrescu, JOCUL IELELOR – Caracterizarea lui Gelu Ruscanu

Gelu Ruscanu - personaj principal de drama psihologica moderna -
- personaj dramatic modern -
- intelectual insetat de absolut -

Crezul literar al lui Camil Petrescu este sintetizat de el insusi intr-un motto sugestiv - "Jocul ideilor e jocul ielelor" - așezat in deschiderea volumului  "Versuri. Ideea. Ciclul mortii".

Titlul dramei psihologice "Jocul ielelor" ilustreaza, asadar, crezul artistic al lui Camil Petrescu, exprimand conceptia literara, conform careia omul care vede idei absolute este mistuit launtric de jocul lor halucinant si pedepsit, intocmai cum cel care are curajul sa priveasca dansul ielelor moare sau innebuneste, oricum devine neom. Setea de absolut si lumea ideilor pure care au pus stapanire pe protagonist, atat in ceea ce priveste dreptatea cat si iubirea, sunt ilustrate de replica lui Penciulescu, singurul care descifreaza conceptia idealists a lui Gelu Ruscanu, care "nu vede lucruri", ci "vede numai idei": "Cine a vazut ideile devine neom, ce vrei?... Trece flacaul prin padure, aude o muzica nepamanteasca si vede in luminis, in lumina lunii, ielele goale si despletite, jucand hora. Ramane inmarmurit, pironit pamantului, cu ochii la ele. Ele dispar si el ramane neom. Ori cu fata stramba, ori cu piciorul paralizat, oh cu mintea aiurea. Sau, mai rar, cu nostalgia absolutului. Nu mai poate cobori pe pamant. Asa sunt ielele... pedepsesc... Nu leplace sa fie vazute goale de muritori".
   
Prima forma artistica a dramei "Jocul ielelor" dateaza din 1916, dupa care Camil Petrescu a realizat mai multe variante, piesa fiind publicata abia in 1947, in volumul "Teatru". Dramaturgul insusi, fiind adept convins al absolutului, nu a fost de acord cu nicio viziune regizorala de punere in scena a spectacolului, aspiratia sa de perfectiune impiedicand reprezentarea acestei piese atata timp cat a trait.

Gelu Ruscanu, personajul principal al dramei, este simpatizant al ideilor socialiste si directorului ziarului de stariga, "Dreptatea sociala". Fiu de magistrat, insetat de dreptatea   absoluta, de o echitate umana perfecta, Gelu Ruscanu, pledeaza cauza proletariatului supus nedreptatilor sociale si politice exercitate de un capitalism imperfect.
    In mod cu totul surprinzator, portretul fizic este realizat in mod direct de Camil Petrescu in didascalii, acesta fiind un mijloc artistic modern, rareori utilizat intr-o piesa de teatru: "Gelu e un barbat ca de 27-28 de ani de o frumusete mai curand feminina, cu un soi de melancolie in privire, chiar cand face acte de energie. Are nervozitatea instabila a animalelor de rasa. Priveste totdeauna drept in ochi pe cel cu care vorbeste si asta-i da o autoritate neobisnuita. Destul de elegant imbracat, desi fara preocupari anume", infatisarea personajului sugereaza indirect si cateva trasaturi morale: nobletea genetica a tatalui sau, inclinatia spre meditatie, de unde venea si acea "melancolie in privire", onestitatea si franchetea cu care privea in ochi pe interlocutor, ceea ce ii confera o autoritate de lider de opinie asupra celorlalti.
    Portretul etic al protagonistului reiese indirect din trairile interioare si zbuciumul sufletesc, reliefate prin analiza psihologica a starilor traite in profunzime de intelectualul insetat de absolut, chinuit de incertitudini si de carentele societatii, toate aceste modalitati inscriindu-se in formula artistica de construire a personajului modern.                                          
    Ca toti eroii camilpetrescieni, intelectuali lucizi insetati de absolut, infiexibili si inadaptati superior, orgoliosi in aspiratii, Gelu Ruscanu este un invins, fiind devorat spiritual de propriile idealuri ce nu puteau fi concretizate in realitatea sociala. Traind in lumea ideilor pure, Gelu Ruscanu este incapabil sa ramana nepasator la imperfectiunile vietii pline de compromisuri, fiind dominat de un hybris (mandrie nemasurata a unui individ, supraapreciere a fortelor si libertatii sale in confruntarea cu destinul - considerate ca surse ale tragicului in teatrul antic - n.n.) cu totul iesit din comun. Acest orgoliu excesiv ii conduce destinul catre iluzii, pe care le susfine cu obstinatie (incapatanare - n.n.), facandu-l opac la orice solutie reala: "A avut trufia sa judece totul. [...] Pentru ceea ce nazuia el sa inteleaga, nicio minte omeneasca n-a fost suficienta pana astazi..." (Praida).
    Conceptia literara a lui Camil Petrescu, reflectata atat in proza cat si in dramaturgie, poate fi concentrata in replica lui Gelu Ruscanu, referitoare la drama intelectualului lucid: "Cata luciditate, atata existenta si deci, atata drama...".
    Asadar, intelectual lucid, analitic, Gelu Ruscanu intruchipeaza personajul modern inclinat catre idealizarea valorilor umanitatii, cum ar fi dreptatea si iubirea, pe care le percepe in mod absolut, din care cauza traieste drama inflexibilitatii constiintei, a pasiunii analizate cu luciditate, amplificand semnificatia unui gest, a unei priviri, a unui cuvant pana la proportiile unei catastrofe. Conflictul dintre idealul de justitie/iubire si neputinta aplicarii in viata reala pricinuieste drama de constiinta a lui Gelu Ruscanu. insetat de absolut, eroul doreste cu patima sa concretizeze in existenta obiectiva ideile pure, dar nu se detaseaza de lume ca geniul eminescian, ci incearca sa creeze o societate perfecta din care sa dispara compromisurile, printr-o lupta continua cu ordinea sociala, afacerismul, politicianismul, mondenitatea si superficialitatea sentimentelor.     Ca formula artistica moderna specifica lui Camil Petrescu, se manifesta aici autenticitatea, care constituie esenta noului in creatia lui  literara: perceperea realitatii numai prin propria constiinta.
    Chinuit de framantari, dominat de scepticism si tensiune intelectuala, Gelu Ruscanu este asemenea tatalui sau, obsedat de "aceeasi sete cu neputinta de astamparat, aceeasi nebunie a absolutului". Mostenind de la el un suflet tulburat si chinuit din
cauza imperfectiunilor vietii reale, Gelu traieste in lumea ideilor pure, dorind totul cu sete si patima si, patrunzator ca si acesta pana la esente, "vedea parca prin lucruri...".
    Dezamagit de ordinea sociala nedreapta, totul in jurul sau "ii aparea marunt si ridicol". Atunci cand matusa lui, Irena, ii face o vizita la redactie si se plange ca este sufocata de mirosul pestilential din tipografie, la subsol nefiind ferestre si neputandu-se aerisi, Gelu ii raspunde. revoltat ca pe patronul tipografiei nu-l intereseaza conditiile mizerabile in care lucreaza oamenii, ci "vrea sa castige csit mai mult, ca toti patronii tipografi". Femeia il dojeneste aspru pentru aceasta conceptie, explicandu-i ca el nu poate salndrepte lumea, ca nu este "mai cu mot decat toti ceilalti" si nu va putea lupta de unul singur pentru "ca sa fie putina dreptate pe lumea asta". Ruscanu este dezamagit de incapacitatea matusii lui de a vibra la binele omenirii, la un ideal atat de inalt, ca dreptatea absoluta.
    Personaj modern, Gelu este spirit absolutizant si traieste drame de constiinta, intrucat "naiucirile" lui nu se pot aplica in viata reala, asa cum constata Maria: "Vrei sa strangi totul in camasa de forta a ideilor tale". Ideea justitiei supreme sta sub semnul principiului absolut al dreptului roman, exprimat prin dictonul latin "Pereat mundus, fiat justitia!"("Sa piara lumea, dar sa se faca dreptate"). Conceptia este periculoasa prin asumarea sibilica (profetica) a consecintelor fatale ce decurg din aplicarea acestui ideal, care este evident utopic, intrucal daca piere lumea, exercitarea dreptatii devine inutila, nemaiavand asupra cui sa se manifeste. Gelu Ruscanu constientizeaza Utopia dreptatii absolute, pe care o doreste viabila si incearca o aplicare a acesteia prin presiunea tenace facuta asupra lui Sinesti de a demisiona din functia de ministru al Justitiei.     Acesta era suspectat de sotia lui ca ar fi ucis-o pe batrana Manitti, care locuia la ei si al carei testament nu fusese gasit. Numai faptul ca Serban Saru-Sinesti putea fi suspectat de crima era un motiv suficient de concludent ca sa nu mai poata ocupa cel mai inalt fotoliu in ministerul Justitiei. Ruscanu ameninta cu publicarea in gazeta a scrisorii m care Maria dezvaluia banuielile sale si imprejurarile privind posibila crima comisa de sotul ei.
    Intelectual incatusat al absolutului,  protagonistul se inscrie in modernismul epocii interbelice. Intransigent si obstinat
(indaratnic, refractar - n.n.), el nu se lasa induplecat de niciuna dintre rugamintile adresate de celelalte personaje si nu vrea sa renunte la demascarea ministrului Justijiei. Matusa sa, Irena, care-l crescuse ca o mama, ii dezvaluie ca tatal sau s-a sinucis pentru o delapidare, iar Sinesti fiisese cel care-l ajutase sa puna banii la loc si care, apoi, a pastrat secretul douazeci de ani. Venit la redactie, Sinesti insusi ii povesteste lui Gelu despre Grigore Ruscanu, care-i fusese mentor in profesia de avocat, pe care-l admirase pentru "inspaimantatoarea inteligenta", avand "aceeasi nebunie a absolutului" ca si fiul sau. Sinesti ii inapoiaza lui Gelu, cu generozitate, scrisoarea tataiui, motivand ca o pastrase douazeci de ani pentru ca ea fusese scrisa cu cateva ceasuri inainte de sinucidere. Gelu Ruscanu ramane perplex afland ca tatal sau nu murise intr-un accident stupid de vanatoare, ci s-a sinucis. Sinesti ti relateaza ca aceasta este versiunea asupra carora cazusera de acord sa se faca publica, adica aceea a accidentului "cu o pusca pe care o cerceta in birou". Numai el, procurorul, medicul legist si matusa lui stiau adevarul si anume ca se impuscase cu pistolul pe care i-l trimisese iubita lui, cu scopul de a se sinucide. Afland ca amanta tataiui sau era Nora Ionescu, "actrita aceea vulgara si fara talent", Gelu este sfasiat de durere. Sinesti ti povesteste ca in urma cu douazeci de ani actrita era frumoasa si in plina glorie, iar Grigore Ruscanu o iubea cu patima. Ea isi comandase niste rochii, dar el nu avea bani sa le plateasca, asa ca femeia nu mai voia sa-l primeasca. Pentru a face rost de bani, Ruscanu jucase carti, la care pierduse si cei douazeci de mii de lei luati de la Societate. Voind cu ardoare sa o vada, i-a scris ca se sinucide "daca nu-l primeste cateva clipe". Actrita i-a trimis "un biietel batjocoritor" si revolverul, ca dar de adio. In noaptea aceea el s-a sinucis. Camil Petrescu utilizeaza in aceasta scena intruziunea narativa, mod de expunere mai putin folosit tn piesele de teatru, pentru care sunt specifice dialogul si monologuL in finalul discutiei, Sinesti promite sa-l elibereze pe Boruga, un militant socialist aflat in inchisoare, in schimbul renuntarii la campania de presa impotriva sa.
Maria Sinesti, ale carei scrisori Gelu le pastrase din perioada in care erau amanti, il implora, in numele iubirii, sa. nu faca publica relatia lor amoroasa, deoarece Sinesti ar putea sa-i ia copiii, sub acuzatia ca fusese o mama desfranate.
    Cu toate aceste presiuni, Gelu ramane inflexibil in hotararea lui de a dezvalui adevarul despre Sinesti si-si sustine idealul de dreptate, autocaracterizandu-se: "Am socotit totdeauna ca dreptatea este absoluta. Daca lupt pentru o cauza, aceasta este dreptatea insasi". De altfel, conceptia ideala despre o posibila lume perfecta este marturisite de Ruscanu pe parcursul intregii piese, el sustinandu-si cu patinte dorinta de a schimba mentalitatea sociala: "Nu va fi niciodata dreptate reala in lume, pana cand ideea de dreptate nu va ramane intangibila, absolute".
Gelu Ruscanu este un luptator incrancenat, straduindu-se sa puna in practica dreptatea absoluta, mai ales in randul proletariatului, deoarece acesta constituie categoria umana cea mai nedreptetite: "De altfel, dati-mi voie sa va atrag luarea aminte asupra faptului ca termenul «dreptatea» nici nu are plural. [...] Curios este ca nedreptatea are plural: nedreptatile pe care le sufera muncitorimea, de pilda... Toate puterea noastra de a spune ceea ce spunem, vine din constiinta acestei dreptati absolute... Un singur caz de exceptie ar anula-o, precum daca o singura data doi si cu unu ar face patru, toate matematica ar fi nula".
    Etica umana a lui Gelu Ruscanu se reflecta in cautare de certitudini, pentru ca "fara certitudine nu exista adevar si nu exista frumusete pe lume".
    Personaj modern, Gelu este hipersensibil si lucid (despica firul in patru), analizeaza cu minutiozitate semnificatia unui gest, a unei priviri, a unui cuvant pana la proportiile unei catastrofe. Intr-o zi, trebuind sa o intalneasca pe Maria la unchiul ei, Gelu surprinde o scena in biblioteca "unde credeam ca nu e nimeni". Acolo o vede pe Maria la fereastra, in picioare, iar langa ea, stetea foarte "apropiat, acel Gaian, care-ti saruta mainile si tu radeai...". Acest flirt nevinovat capata pentru Gelu proportiile unei catastrofe si din clipa aceea intrerupe defmitiv si fara explicatii relatia amoroasa cu Maria Sinesti, careia ii dezvaluie motivul abia dupa trei ani de la intamplarea respectiva: "Rasul teu alaturi de un barbat strain nu exista pe lume, iar  de atunci incoace exista...". Scena evidentiaza, indirect, faptul ca Ruscanu este insetat de absolut si in iubire, conceptia lui fiind ca "iubirea nu poate admite greseala, [...] iubirea e un tot sau nu e nimic...", ceea ce argumenteaza modernismul eroului.
Inadaptat superior, intelectual intransigent, Gelu Ruscanu manifesta o inversunare in lupta permanent cu ordinea sociala, afacerismul si politicianismul, sustinand cu obstinatie (incapatanare - n.n.) punerea in practica a propriilor conceptii ideale despre existenta. Gelu traieste drama inflexibilitatii constiintei, a pasiunii analizate cu luciditate. Faptele sale, pe care le considera generate de o inalta puritate morala, ii apar acum dezgustatoare, dictate de un orgoliu nemasurat (hybris). Asezandu-se in fata "mastii lui Voltaire", eroul se intreaba daca are dreptul moral de a cere imperativ aplicarea dreptatii absolute, de vreme ce el incalcase toate principiile esentiale ale eticii si ale constiintei. Prin monolog interior, imagineaza o convorbire sincera cu "acest uitat alter ego", Gelu rememorand toate erorile savarsite in viata, constientizand faptul ca a fost inconsecvent in respectarea principiilor absolute. Ignorarea credintei religioase - "in atotputernicia lui Dumnezeu nu am crezut" -, indiferenta fata de parinti - "memoria parintilor nu mi-am cinstit-o" - ii provoaca puternice tulburari de constiintsi, pe care, pana atunci o crezuse "atat de limpede, de cristal". Faptul ca tradase increderea lui Sinesti si-l dezonorase prin relatia amoroasa cu sotia lui, precum si atitudinea intransigenta fata de inerentele greseli omenesti ale celor din jur il fac sa se simta vinovat in raport direct cu sine insusi, cu propria constiinta: "Am dorit femeia aproapelui si am mintit... am minfit mult.... am silit si pe altii la minciuna... cuvantul datmi l-am calcat... am mahnit adanc pe cei care m-au iubit... purtarea mea a starnit mania celor din jurul meu... Iertare nu am stiut ce este... am lovit crancen... fara indurare".
    Puternic chinuit de suvoiul intrebarilor care "tasnesc din toate partile, ca focurile de arma [...] cand se dau prin surprindere lupte de noapte", eroul lui Camil Petrescu este invins de propriul ideal, traieste drama destinului tragic, prin plasarea lui intr-o lume abstracta, plina de ambiguitati si de perceptie falsa a societatii concrete si se sinucide.
    Caracterizarea directa a protagonistului este realizata si prin opiniile celorlalte personaje ale dramei, formula estetica a relativismului inscriindu-se in modernismul lovinescian interbelic. Penciulescu este singurul care descifreaza conceptia idealista a lui Gelu Ruscanu, despre care afirma ca "nu vede lucruri", ci "vede numai idei", din care cauza isi poreclise directorul "Saint-Just", al carui nume s-ar traduce "Sfantul Dreptate". Maria Sinesti pretuieste superioritatea intelectuala a iubitului sau, marturisind ca "intre inima ta si inima mea simt mereu, mereu, lama rece a mintii tale". Serban Saru-Sinesti persifleaza idealismul protagonistului, considerand ca nazuintele lui sunt iluzii si idei utopice: "Cine e de vina ca iei fumurile dumitale drept realitate?". Praida, un inginer ancorat in realitate prin pragmatismul firii sale, este impresionat de zbuciumul interior al lui Gelu Ruscanu si-l avertizeaza logic si rational: "Tovarase Ruscanu, ia seama, dezmeticeste-te... nu te lasa dus de suvoiul intrebarilor si raspunsurilor fara sens [...]. Delirul acesta ideologic este foarte periculos... Nu parasi terenul solid al camaraderiei.... Nu te aventura in apele tulburi ale intrebarilor fara raspunsuri. [...] In mocirla asta a indoielii, cu cat te zbati mai mult, cu atat te duce mai afund...".         Dar Gelu ramane un spirit absolutizant, insetat de dreptatea ideala si anunta ca pleaca de la conducerea ziarului "Dreptatea sociala", argumentand cu faptul ca el nu poate trai decat in autenticitate, nu poate gandi si percepe lumea decat din punctul lui de vedere, prin ceea ce simte el, prin ceea ce se reflecta in propria constiinta: "eu nu pot sa scriu decat ceea ce gandesc. Eu valorez cu condeiul atat cat valoreaza convingerile mele".
    Cea mai aspra si categorica judecata asupra modului de a fi si a gandi al lui Ruscanu o formuleaza Penciulescu, secretarul de redactie al gazetei "Dreptatea sociala", explicand simbolic si structura acestei conceptii: "Cine a vazut ideile devine neom, ce vrei?... Trece flacaul prin padure, aude o muzica nepamanteasca si vede in luminis, in lumina lunii, ielele goale si despletite, jucand hora. Ramane inmarmurit, pironit pamantului, cu ochii la ele. Ele dispar si el ramane neom Ori cu fata stramba, ori cu piciorul paralizat, ori cu mintea aiurea. Sau, mai rar, cu nostalgia absolutulul. Nu mai poate cobori pe pamant. Asa sunt ielele... pedepsesc... Nu le place sa fie vazute goale de muritori". Gelu Ruscanu se simte cuprins de hora ielelor si se autoanalizeaza: "un joc... si eu sunt victima acestui joc... Victima acestui negot cu idei".
Se poate spune ca protagonistul traieste in lumea absoluta a ideilor lui Platon si nu poate accepta mediocritatea. Idealul dreptatii este o utopie, Ruscanu constientizeaza ca "s-a destramat hora ielelor", ca toate conceptiile trebuie sa se adapteze imprejurarilor si situatiilor individuale si, sfartecat sufleteste, fara alte repere existentiale, se sinucide, impuscandu-se cu pistolul adus de Maria. El repeta, astfel, destinul tatalui sau, care se impuscase cu pistolul adus de amanta sa. Inadaptat superior, Gelu Ruscanu este un invins, devorat de propriile idealuri, esuand in plan social, familial, erotic, moral si intelectual.
    In finalul piesei, Praida afirma cu tristete ca drama lui Gelu Ruscanu a fost generata de un orgoliu excesiv (hybris), care i-a determinat si condus destinul: "A avut trufia sa judece totul. [...] Era prea inteligent ca sa accepte lumea asta asa cum este, dar nu destul de inteligent pentru ceea ce voia el. Pentru ceea ce nazuia el sa inteleaga, nicio minte omeneasca nu a fost suficienta pana azi...L-a pierdut orgoliul lui nemasurat...".
   
Criticul Marian Popa considera insa ca Gelu Ruscanu "nu este un invins: ar fi fost invins daca ar fi continuat sa traiasca, dar moartea sa este moartea cauzei sale". Exegetul sustine ideea ca eroul este un invingator prin faptul ca nu abdica de la idealurile sale, prin atitudinea intransigents fata de imperfectiunile societatii, adica nu accepta sa faca nici un compromis (sa nu publice scrisoarea incriminatoare despre Saru-Sinesti, sa nu scrie despre delapidarea poetului Ion Zaprea sau despre intendentul Rapoi care fura din cimitir etc.).     Daca ar fi cedat siabiciunilor omenesti ar fi insemnat sa renunte la nazuintele sale, sa-si schimbe structura spiritual si sa traiasca asemenea unui om obisnuit, ceea ce ar fi fost un esec pe toate
planurile.
    Camil Petrescu isi absolva totusi eroul, avand fata de el o intelegere superioara, deoarece vocea auctoriaia sugereaza cu subtilitate pericolul  ce ameninta societatea. Omenirea admite concesiile morale - minciuna, exagerarea, inselaciunea, lasitatea, compromisurile -, fara a exercita un control sever asupra gradului de manifestare a acestora, care pot deveni foarte grave si pot afecta in profunzime etica si echitatea sociala. Din demnitate, Gelu Ruscanu recurge la sacrificiul de sine, in numele propriilor principii ideale, constientizand neputinta umana in atingerea absolutului, in afara carora el se simte inutil: "Raul e in noi... Totul in lume este coruptibil... Nimic nu e intreg si frumos... si nici nu poate deveni [...]. Mai merita viata asta sa fie traita, daca totul ti se da atat de carpit si de indoielnic?...".
    Camil Petrescu a construit un personaj dramatic, care nu este structurat pe o serie de trasaturi caracteriale, ci este o constiinta mereu tensionata, care se zbuciuma din cauza neconcordantei intre trairea interioara (subiectiva) .Si realitatea exterioara (obiectiva), ceea ce genereazaputernice tulburari psihice si un acut sentiment de vinovatie. Postulatul "inteligenta nu greseste niciodata, toate greselile sunt istorice..." este fals si de aici izvoraste drama personajului principal, nevoit sa constientizeze faptul ca inteligenta construieste numai sisteme utopice (utopic = iluzoriu, irealizabil, n.n.), bazate pe ideea de absolut, care nu concorda cu aplicarea "valorilor simplu traite" in realitatea concreta.
Camil Petrescu este creatorul dramei de constiinta, in care dramatismul personajelor este realizat prin revelatii succesive si, in mod firesc, de esecurile succesive petrecute in constiinta acestora. Conflictul dramelor camilpetresciene este unul ce se manifesta in constiinta personajelor, generat de imposibilitatea aplicarii in realitate a ideilor absolute care-i domina si le determina destinul tragic. Asadar, conceptul de absolut nu este unul filozofic, ci unul moral, personajele fiind insetate de certitudini etice, incapabili de compromisuri, traind in lumea ideilor pure. Eroii lui Camil Petrescu sunt invinsi de propriul ideal, din cauza principii lor absolute care nu se pot pune in practica, nu se pot aplica in societatea dominata de imperfectiuni.
    Stilul lui Camil Petrescu este anticalofil (impotriva scrisului frumos) si se particularizeaza prin formule estetice moderne, care se concretizeaza prin interesul pentru starile difuze ale eroilor, prin exaltarea trairilor, sondarea pana in zonele cele mai adanci ale subconstientului. Constiinta eroului selecteaza acele fapte care vor duce la optiunea finala a sinuciderii. Monologul interior constituie un mijloc artistic de ilustrare a trairilor launtrice, de reflectare asupra existentei.
    Limbajul artistic este remarcabil prin imaginile intelectuale, introspectarea nuantelor sufletesti, claritatea limbajului analitic. Figurile de stil se     rezuma la comparatii si epitete, dar "fara ortografie, fara compozitie, fara stil si chiar fara caligrafie". (Camil Petrescii)