Eminescu, LUCEAFĂRUL – Eseu, particularități ale unui text poetic studiat

Viziunea romantică e dată de temă, de relaţia poet-societate, de motive literare. Astfel, ,,Luceafărul” este o alegorie, pe tema romantică a locului geniului în lume, văzut ca o fiinţă solitară şi nefericită, opusă omului comun.
Poemul Luceafarul, aparut in 1883 in revista Convorbiri literare, este un poem romantic, o alegorie pe tema geniului, dar si o meditatie asupra conditiei umane duale (omul supus unui destin pe care tinde sa il depaseasca).

     Poemul este romantic prin amestecul genurilor si al speciilor. Imaginarul poetic e de factura romantica. Iubirea se naste lent din starea de visare, in cadru nocturn, realizat prin motive romantice: luceafarul, marea, castelul, fereastra, oglinda, visul.

     Viziunea romantica despre lume este data de tema, de relatia geniu-societate, de structura, de alternarea planului terestru cu planul cosmic, de antiteze, de motivele literare, de imaginarul poetic. Elemente ale viziunii clasice sunt echilibrul compozitional, simetria si armonia.

     Tema poemului este problematica geniului in roport cu lumea, iubirea si cunoasterea. Tema iubirii este ilustrata prin armonizarea zborului spre primordial si originar cu meditatia asupra conditiei omului de geniu si cu aspecte fantastice ale naturii terestre si cosmice, constituind un veritabil mit erotic.

     Titlul poemului se refera la motivul central al textului , Luceafarul, si sustine alegoria pe tema romantica a locului geniului in lume, vazut ca o fiinta solitara si nefericita, opusa omului comun.

     Compozitia romantica se realizeaza prin opozitia planurilor cosmic si terestru si a doua ipostaze ale cunoasterii: geniul si omul comun. Simetria compozitionala se realizeaza in cele patru parti ale poemului astfel: cele doua planuri interfereaza in prima si ultima parte, pe cand partea a doua reflecta doar planul terestru, iar partea a treia este concentrata pe planul cosmic.

     Incipitul poemului se afla sub semnul basmului. Timpul este mitic, cadrul abstract este umanizat.

     Partea intai a poemului este o splendida poveste de iubire. Atmosfera se afla in concordanta cu mitologia romana, iar imaginarul poetic e de factura romantica. Iubirea se naste lent din starea de contemplatie si de visare, in cadru nocturn, realizat prin motive romantice: luceafarul, marea, castelul, fereastra, oglinda. Semnificatia alegoriei este ca fata pamanteana aspira spre absolut, iar spiritul superior simte nevoia compensatorie a materialitatii.

     La chemarea-descantec rostita de fata Cobori in jos, Luceafar bland, / Alunecand pe-o raza, Luceafarul se smulge din sfera sa, spre a se intrupa prima oara din cer si mare, ca un tanar voievod, un mort frumos cu ochii vii. In aceasta ipostaza angelica, Luceafarul are o frumusete construita dupa canoanele romantice: par de aur moale, umetele goale, umbra fetei stravezii / E alba ca de ceara. Cea de-a doua intrupare, din soare si noapte, reda ipostaza demonica. Cosmogonia este redata in tonalitate majora: Iar ceru-ncepe a roti/ In locul unde piere. Luceafarul vrea sa eternizeze iubirea lor, oferindu-i fetei mai intai imparatia oceanului, apoi a cerului. Insa paloarea fetei si stralucirea ochilor, semne ale dorintei de absolut, sunt intelese de fata ca atribute ale mortii: Privirea ta ma arde. Ea ii cere sa devina muritor, iar Luceafarul, accepta sacrificiul: Tu-mi ceri chiar nemurirea mea / In schimb pe-o sarutare...

     In partea a doua, idila dintre fata de imparat, numita acum Catalina si pajul Catalin, infatiseaza repeziciunea cu care se stabileste legatura sentimentala intre exponentii lumii terestre si se desfasoara sub forma unui joc din universulcinegetic. Este o alta ipostaza a iubirii, opusa celei ideale. Asemanarea numelor sugereaza apartenenta la aceeasi categorie: a omului comun. Portretul lui Catalin este realizat in stilul vorbirii populare, in antiteza cu portretul Luceafarului. Acesta devine intruchiparea mediocritatii pamantene: viclean copil de casa, Baiat din flori si de pripas/ Dar indraznet cu ochii, cu obrajei ca doi bujori.

     Zborul spre Demiurg structureaza planul cosmic si constituie cheia de bolta a poemului. Aceasta parte, a treia, poate fi divizata la randul ei in trei secvente poetice: zborul cosmic, rugaciunea, convorbirea cu Demiurgul si eliberarea. In dialogul cu Demiurgul, Luceafarul insetat de repaos: Si din repaos m-am nascut / Mi-e sete de repaos, adica de viata finita, de stingere, este numit Hyperion. De remarcat ca Demiurgul este cel care rosteste pentru intaia oara numele lui Hyperion pentru ca El este Creatorul si cunoaste esenta Luceafarului.

     Hyperion ii cere Demiurgului sa-l dezlege de nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute, in numele careia este gata de sacrificiu. Demiurgul refuza cererea lui Hyperion pentru ca el face parte din ordinea primordiala a cosmosului, iar desprinderea sa ar duce din nou la haos. De asemenea, pune in antiteza lumea nemuritorilor si aceea a muritorilor, oferindu-i lui Hyperion, in compensatie, diferite ipostaze ale geniului: filozoful, poetul, geniul militar / cezarul, ca si argumentul infidelitatii fetei.

     In ultima parte, a patra, imaginarul poetic se nuanteaza printr-un peisaj umanizat, tipic eminescian, in acre scenele de iubire se petrec departe de lume, sub crengile de tei inflorite, in singuratate si liniste, in pacea codrului, sub lumina blanda a lunii. Declaratia de dragoste a lui Catalin, patimasa lui sete de iubire exprimata prin metaforele : noaptea mea de patimi, durerea mea, iubirea mea de-ntai, visul meu din urma, ca si constituirea cuplului adamic il proiecteaza pe acesta intr-o alta lumina decat aceea din partea a doua a poemului, producand ambiguitate asupra identitatii vocii lirice. In final, geniul se izoleaza indurerat de lumea comuna, a norocului trecator, de nivel terestru, asumandu-si destinul de esenta nepieritoare. Ironia si dispretul sau se indreapta spre omul comun, faptura de lut, prin replici fara raspuns cuprinse in interogatiile retorice finale. Omul comun, incapabil sa-si depaseasca limitele, ramane ancorat in cercul stramt, simbol al vremelniciei, iar geniul atinge ataraxia stoica, starea de perfecta liniste sufleteasca obtinuta prin detasarea de framantarile lumii.

     Muzicalitatea celor 98 de strofe ale poemului este data si de particularitatile prozodice: masura versurilor de 7-8 silabe, ritmul iambic, rima incrucisata.

Incheiere

     Luceafarul poate fi considerat o alegorie pe tema romantica a locului geniului in lume, ceea ce inseamna ca povestea, personajele, relatiile dintre ele sunt transpuse intr-o suita de metafore, personificari si simboluri. Poemul reprezinta o meditatie asupra destinului geniului in lume, vazut ca fiinta solitara si nefericita, opusa omului comun.