Cea mai de seamă plăsmuire poetică eminesciană, Luceafărul, a apărut în Almanahul Societăţii Academice Social-Literare „România Jună”. “Luceafărul” este un poem romantic, filozofic, alegoric prin teme, motive, viziunea despre lume.
tablourile poemului :
Poemul este alcătuit din patru tablouri: 1) dragostea dintre fata de împărat și Luceafăr; 2) idila dintre Cătălin și Cătălina; 3) călătoria Luceafărului spre Demiurg pentru a cere dezlegare de nemurire; 4) reintoarcerea Luceafărului la locul lui pe cer și constatarea că fata de impărat nu s-a putut rupe din cercul ei strîmt.
Planul uman – terestru: fată, mireasă, copil; mări, oceane, valuri, apa; cărări, văi, dealuri, crînguri; corăbii; castel; mîndru tinăr; trestii, tei, flori; Pămint; Cătălina; Cătălin; oameni.
Planul universal – cosmic: Luceafăr, fecioara, luna, stele, bolți, rază, cerul, inger, soare, Demiurg.
motivele pirn care se concretizează cîteva din temele poemului:
a) Tema iubirii. Motive: Zburătorul (Și pas cu pas in urma ei/ Alunecă-n odaie), Hyperion (Ea il privea cu un surîs/ El tremura-n oglindă), Luceafărul (Cobori in jos, luceafăr blind,/ Alunecînd pe-o rază,/ Pătrunde-n casă ca in gînd/ Și viața-mi luminează), Cătălin (Și ca să-ți fie pe deplin/ Iubirea cunoscută,/ Cînd sărutindu-te mă-nchin,/ Tu iarăși mă sărută).
b) Geniul. Motive: mortul viu (Un mort frumos cu ochii vii/ Ce scînteie-n afară), înger (Un inger se arată), Demiurgul (Și din a chaosului văi/ Jur imprejur de sine,…/ Cum izvorau lumine), fulger (Și s-arunca fulgerător).
c) Timpul. Motive: fortuna labilis (Căci toți se nasc spre a muri/ Și mor spre a se naște), noapte (O, dulce-al nopții Domn,/ De ce nu vii tu? Vină!), somn (Iar eu vorbind cu el in somn/ Oftind din greu suspină).
d) Natura/ cosmosul. Motive: teiul (Sub șirul lung de mîndri tei/ Ședeau doi tineri singuri), spațiul (Din goluri a se naște), lună (Și lună intre stele), pămint (Pămintu-n lung și marea-n larg).
Antiteze: naștere – moarte (Căci toți se nasc spre a muri/ Și mor spre a se naște), om comun – geniu (Și apa unde-au fost căzut/ In ceruri se rotește,/ Și din adinc necunoscut/ Un mindru tinăr crește), refuz – acceptare (Iar tu să-mi fii mireasă/ Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată).
Cu dreptate observa Tudor Vianu, încă din studiul Poezia lui Eminescu (1930): „Există un lirism înscris într-un cadru de baladă... Luceafărul lui Eminescu este o creație aparținând acestei lirici mascate, și de aceea era cu totul necesară înlăturarea tuturor acelor episoade care ar fi
putut orienta atenția cititorului de la intuiția miezului liric al bucății către interesul inadecvat aici pentru peripeție.“
„Conflictul“ — dacă putem să-l numim așa — se realizează prin tensiunea sufletească a celor două personaje-simbol: la început, fata de împărat se îndrăgostește de Luceafăr, care răspunde la chemarea ei întruchipându-se și tinzând a se rupe de nemurire. Ulterior, el se îndepărtează în însingurarea lui rece; fata de împărat coboară la dimensiunile terestre și, prin atingere de Cătălin, „viclean copil de casă“, „guraliv și de
nimic“ (simbol al reducției spiritului, al insului lipsit de complicații), devine Cătălina.
Iubirea ingenuă a fetei de împărat ajunsă în pragul feminității și bântuită de vise cu zburători este chiar întruchiparea iubirii pure, universale și eterne, ce pare posibilă la această vârstă „dintâi“. Geniul însă este condamnat să rămână mereu la „forma cea dintâi“, „veșnica minune“ — semne care la oamenii de rând apar numai la vârsta adolescentină. Odată feminitatea împlinită, dragostea fetei urmează drumul comun, pamântean:
Dar ce frumoasă se făcu
Și mândră, arz-o focul;
Ei Cătălin, acu-i acu
Ca să-ți încerci norocul.
Dragostea pamântească presupune o inițiere elementară, înțelegerea fetei fiind la început tulbure:
— Dar nici nu știu măcar ce-mi ceri,
Dă-mi pace, fugi departe —
O, de luceafărul din cer
M-a prins un dor de moarte.
Inițierea se produce însă, fatal, prin cunoscutele, nevinovatele, omeneștile viclenii, în chipul cel mai simplu:
— Dacă nu știi, ți-aș arăta
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te mânia,
Ci stai cu binișorul.
Cum vânătorul-ntinde-n crâng
La păsărele lațul,
Când ți-oi întinde brațul stâng
Să mă cuprinzi cu brațul.
Cei ce se iubesc trebuie — în concepția pământească — să fie „cuminți“, „voioși“ și „teferi“. Fata nu trebuie să mai fie „copilă“, trebuie să-și asculte și să-și urmeze iubitul, uitând astfel „dorul de părinți / și visul de luceferi“. În ordinea umană, orice problematică dispare și erotica se consumă după ritualul consacrat:
Și ochii tăi nemișcători
Sub ochii mei rămâie...
De te înalț de subsuori,
Te-nalță din călcâie;
Când fața mea se pleacă-n jos,
În sus rămâi cu fața,
Să ne privim nesățios
Și dulce toată viața;
Și ca să-ți fie pe deplin
Iubirea cunoscută,
Când sărutându-te mă-nclin,
Tu iarăși mă sărută.
Trecerea materiei basmului în poemul Luceafărul se face și prin mijlocirea prozodiei folclorice (sau aproape), înțeleasă în cea mai pură esență a ei. De aici posibilitatea de a da strofelorcheie o mișcare de refren, o rotație a undei melodice a versurilor, asemănătoare cu cele din Miorița, un anume automatism de doină — cum spune G. Călinescu: „Poemul are tehnica lineară a muzicii instrumentale și totodată a liturghiei și a incantațiunii“. Odată pusă sub această cheie, melodia Luceafărului se desfășoară în volute baladești, fără descriptiv, chiar fără culoare anume; dar cu o aură de ritual, de descântec. Aceasta face ca unele strofe să fie memorate în mod chiar involuntar.
„Între basm și poem — arată Perpessicius — și dincolo de cadrul, așa-zicând, convențional, propriu oricărei ficțiuni de natura aceasta, cu fete de împărat îndrăgind aștri și căzând în mrejele copiilor de casă, Luceafărul abia de mai păstrează ceva din matca folclorică... Prin aceasta Luceafărul este un poem de intensă originalitate, în care florile de câmp ale sugestiilor folclorice s-au transmutat în rarele flori albastre ale unei înalte expresii artistice“ (Caiete critice, 1, p. 181).
Luceafărul este, între atâtea multe alte interpretări ce i s-ar putea da (mitologice, filozofice, antropologice etc.), în fond, biografia spirituală, în cel mai adânc înțeles, a lui Eminescu însuși, așa cum l-a intuit, încă din timpul vieții, Titu Maiorescu, înaintea tuturor.
Nu disprețul, și cu atât mai puțin ura, față de fericirea în iubire a insului de rând (precum Cătălina și Cătălin), ci înțelegerea unei incompatibilități totale între geniu și oamenii obișnuiți se degajă din ultima strofă a poemului:
Trăind în cercul vostru strâmt,
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor și rece.
Ideea va fi reluată în Glossă — în care G. Călinescu vedea o satiră de anume tip, neîntâlnită altundeva decât la Eminescu, fundamental deosebită de satira din Scrisori — compunere ce vine să „gloseze“, să complinească înțelesurile adânci ale Luceafărului.