Elegie

Candva fecioarele acestui astru
ieseau sin casa, gangurind abia, 
purtand pe umeri ca un scut albastru
o frumusete limpede si grea.
Iar umbra ei, cazand din mers pe plante
le-ncovoia pentru putreziciuni
si pentru-acele sfinte diamante
ivite cu trufie in carbuni.
Iar tu, iubito, suferind cu pasul, 
gaseai in zare fluviul descantat
de salcii triste, lacrimand in ceasul
cand luna-si scoate cornul argintat.
Si toate coborati in val cu scuturi
roscate in amurg si negre-apoi.
Minusculi stropi si ochi imensi de fluturi
cadeau pe umerii rotunzi si goi.
O, scutul nu parea sa se scufunde !
Cazand adanc, te minunai si tu
ca trupul vostru diparea in unde, 
dar frumusetea trupurilor nu.
Iar fiarele setoase, mai la vale, 
privind cu ochiul rosu de pe mal, 
cu alt luceafar se-ntorceau din cale
uitand sa guste fermecatul val.
Tarziu, fara vestmant, tinand cu mana, 
lunatice, voi ascundeati sub scut
placerea-nspaimantata si tarana
din care trupul vostru s-a nascut…
Candva, femeile acestui astru
puntau o alta frumusete, gre.
si nu visau ca scutul ei albastru
odata, de pe umeri, va cadea.
Iar spre sfarsitul unei nopti amare, 
cand fiicele iesira dintre flori, 
cu sani sfiosi si umeri goi pe care
cadeau cu sabii aspre tineri zori, 
- trecu incet si scutul tau, iubito, 
sa apere un numar mai frumos
si clipa mare pe care-ai sfintit-o
in pantece cu tipat dureros.
Acum iata: stati plangand in noapte, 
caci fiicele isi trec stravechiul scut
la alte fiice, mandre, fara sopate, 
ca intr-un joc de-a pururi cunoscut, 
Si plangeti fluviul linistit si pasul
cu care veti intra-n acelasi val
si salciile jalnice si ceasul
pana sub luna-ntarziat pe mal.
Cand scutul falnic o sa se scufunde, 
cazand adanc, te vei mira si tu
ca frumustea a pierit in unde, 
tarana trupurilor insa nu…