Don Juan în delir

O, de-as ajunge sa adorm odata!…
Ma doare ochiul de minuni si fum.
Vreau sa se-ntoarca toate si sa bata, 
sa salte inimile vechi din drum.
Lasati-ma! De ce ma luati pe sus?
Vreau sa ramân aici, între vecini.
I-atât de galben cerul spre apus
si prabusit cu clopote pe crini.
Tu cine esti, care-ai pierdut cadenta?
Nu mai cunosc pe nimeni, nu mai stiu
O, cât de mult va voi iubi absenta, 
femei ce-mi faceti cerul mai pustiu!
Lasati-ma sa stau! Nu vreau nimic
decât sa zac la usa piramidei, 
în unghiu-acesta racoros si mic, 
Cine ma striga din desert? Deschide-i!
Si tu te duci? O, mai ramâi, iubito:
cuprinde-ma, si stai, si mai ramâi…
Dar umbra ta de fum de ce-ai grabit-o?
Da-mi fumul tau, si fa-mi-l capatâi.
Unde dispar atâtia pomi pe rând?
Opreste-i tu, simun, în pragul zarii!
Si tu te duci?…Simt inima miscând
ca sepiile verzi pe fundul marii.
Priveste: peste tot se surpa crengi.
Omida patimei se face flutur, 
si fructele rasuna ca talangi.
Adio, ceas în care sa le scutur…
Si tu te duci? Îti voi iubi absenta
si gura limpede ca un inel.
Femei de aur, iar v-aud cadenta;
Dar pasul vostru-i gol, si cad în el.
O, blestemata inima din mine, 
De ce alergi prin colb cu pas târsit?
- Ramâi cu bine.
- Da, ramas cu bine
în jumatatea mea fara sfârsit…
Tu cine esti, care-ai pierdut iar pasul?
Nu mai cunosc pe nimeni, nu mai stiu.
Curând în cerul meu va bate ceasul;
lasati-ma – sa n-ajung prea târziu.
O, de-ar veni suprema cutezanta
cu gura de argint, Impalidata!
Vreau sarutarea ei nepamânteana:
un fulger, întuneric iar, si – gata…