Coșul ei cu soare,
Proptit în șold, pe cingătoare,
Ducea snopi de ochi galbeni, cu gene de lapte,
Și garoafe de noapte.
În sânul ei ca mura
Își pironeau căutătura
Domnii zvelți din jurul mesii.
— „Cine mai ia florile miresii?“
Fă, Tinco, fă! papucii de mătase,
Mărgelele, cerceii nu ți i-a dat Năstase —
Și-n fiecare dești câte-un inel
Nu ți l-a strâns, cu mâinile lui, el.
Cine ți-a frământat carnea de abanos
Și ți-a băut oftatul mincinos?
Cui i-ai dat, fă, să ți-o cunoască
Făptura ta împărătească?
Cine ți-a dezlegat părul cu miros de tutun?
Cine ți-a scos cămașa, ciorapul?
Cine ți-a îngropat capul
Nebun,
În brațele lui noduroase, păroase,
Și te-a-nfrigurat fierbinte până-n oase?
Tu n-ai voit să spui
Nimănui
Unde înnoptai,
Curvă dulce, cu mărgăritărele de mai!
Vezi, Năstase osânditul
Nu te-a pătruns decât o dată;
Și-atuncea toată,
Cu tot cuțitul.