Tinca este o poveste — o ... nuvelă, dacă vrem — despre crima pasională a lui Năstase, „osânditul“, căruia rapsodul îi este purtătorul de cuvânt.
Țiganca cea frumoasă, florăreasa, este ea însăși o floare... de mucegai, minune a lumii răsărită la periferie:
„Din bube, mucegaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți și prețuri noi“, va spune Arghezi în Testament, perfect conștient de extraordinara înnoire adusă în limbajul poetic. Este o prejudecată stupidă și o gravă eroare, o nedreptate adusă idiomului național, să clasifici vocabularul în cuvinte „frumoase“ și în altele „urâte“, neprielnice poeziei. Totul depinde de context, de meșteșugul alăturării culorilor (Arghezi este cel mai mare poet pictor al nostru; în timp ce Eminescu sau Bacovia sunt mai curând muzicali), prin care un biet bordei de mahala, ori o frânghie cu rufe întinse la soare, pe malul Lacului Tei, transcend spre un tablou de geniu, pe care l-ar putea zugrăvi un Luchian. Omenescul adânc trece înaintea a toate și a tot.
Frumusețea Tincăi robește: ea poartă un „coș cu soare“, plin adică de margarete sălbatice („snopi de ochi galbeni, cu gene de lapte“) și „garoafe de noapte“, și mai are sânul „ca mura“, țigancă fiind. Ca atare, nu i te poți adresa decât cu „Fă, Tinco, fă!”. Atât de frecventul, popularul, expresivul și „suburbanul“ (în înțeles major) apelativ, de Arghezi a fost introdus mai întâi în poezia românească, de la nivelul literaturii zise „culte“, căci în cea populară și lăutărească exista de multă vreme. Ea poartă cercei și mărgele, câte un inel în fiecare „dești“ (deget ar fi fost imposibil în context!), câte un inel, nu se mai știe de cine dăruite. Deoarece oftatul ei este „mincinos“ și Năstase fierbe, chiar și în pușcărie fiind, de mânie că nu știe cine i l-a „băut“, cine „i-a frământat carnea de abanos“, cine s-a bucurat de „făptura ei împărătească“. Se va zice, poate, că ne dedăm la o descriere a textului. Nu avem această intenție! +i, dacă asta se înțelege, înseamnă că nu știm să ne exprimăm cum trebuie. Voim doar să punctăm „coloratura“ limbajului poetic arghezian, cu totul inedit, original, în întregul ciclu al Florilor de mucigai (la loc de cinste stând și alte bucăți
antologice: Pui de găi, La popice, Ion Ion, Fătălaul, Candori, Sici, bei, Rada). Așa, spre exemplu, excepționalul vers, ce-și află asemănare, prin franchețea lui superbă, numai în „divina“ (la propriu și la figurat) Cântare a cântărilor din Sfânta Scriptură:
„Curvă dulce, cu mărgăritărel de mai“.
Arghezi nu scrie în vers „clasic“, după cum nu are nici „stil frumos și antic“. Dar nu practică nici versul așa-zis „liber“ sau „alb“, precum atâția dintre modernii care au urmat lui Lucian Blaga. Rima este la el de rigoare, însă vine totdeauna într-o subtilă combinație cu ritmul, combinație dictată de necesitatea expresiei celei mai nimerite subiectului, témei. Versurile, mai lungi sau mai scurte, sunt de fiecare dată altfel dispuse, urmând rostogolirea cât mai firească a debitului verbal, mai totdeauna de o irepresibilă, fermecătoare oralitate. Exemplul (echivalent sau, poate, chiar întrecut numai în Blesteme sau în Fătălăul) cel mai potrivit îl putem afla și în piesa analizată aici. Strofa, cu propozițiile și cuvintele de neclintit, se structurează în funcție de avalanșa întrebărilor „osânditului“ Năstase care și-a încredințat obida, „povestea“ sa de criminal, poetului. Versurile au dinamică tumultuoasă, precipitată la maximum, „povestitorul“ confundându-se definitiv cu „eroul“ său. Ele se cer recitate, după cele două întrebări „retorice“ de la început, într-un fel de accelerando furibund:
Cine ți-a dezlegat părul cu miros de tutun?
Cine ți-a scos cămașa, ciorapul?
Cine ți-a îngropat capul
Nebun,
În brațele lui noduroase, păroase,
Și te-a-nfrigurat fierbinte până-n oase?
Respingând-o, în numele „măsurii de aur a lirei“ și a superbei „ode pindarice“, Ion Barbu taxa poezia lui Arghezi drept „anecdotică“, „depresivă, de spovedanie și atmosferă“, fără a lua în seamă că, chiar începând cu Homer, dar mai cu seamă de la François Villon încoace, se poate realiza lirismul cel mai pur printr-o extraordinară concentrare a epicului. Cum se întâmplă și în această poezie a lui Arghezi și ca în majoritatea
celor incluse în ciclul ”Flori de mucigai”, publicate în anul 1931.