Goga, RUGĂCIUNE – Artă poetică

Poezia “Rugăciune”, asezata in capul primului volum, “Poezii” (1905), este, de fapt, o artă poetică în care poetul invoca binecuvantarea cereasca la inceput de drum, relevand profilul de romantic mesianic al poetului.

Multi dintre poetii nostri si-au sintetizat, in una sau mai multe poezii, cele mai pretioase din conceptiile lor despre arta si rolul ei in societate. In mod demonstrativ, Goga publica si el in fruntea primului sau volum de versuri, care cuprind de astfel piesele de rezistenta ale creatiei sale, un vibrant manifest literar ce defineste cu pregnanta caracterul propriei inspiratii. Intelesul il deducem din modalitatea compunerii metaforice a versurilor, sintetizat in tilul poeziei.

Tema - Motiv:  o reprezintă menirea poetului de a da glas suferinței poporului, de a-l călăuzi pe drumul salvării și a face din din un instrument de apărare a celor asupriți.

Titlul este o metaforă prin care poetul redă ideea că actul creației este un har divin, o taină pe care doar Dumnezeu o poate dezlega. Titlul poeziei cuvantul “rugaciune” simbolizeaza implorarea, de ruga fierbinte adresata divinitatii, o ruga staruitoare,  izvorata dintr-un suflet rascolit de durere, dintr-o deznadejde care cere liniste. Mesajul mesianic este susținut de tonul profetic, poezia fiind străbătută de un lirism obiectiv prin care poetul își refuză trăirile și alege să vorbească în numele întregului popor.

Poezia nu are insa un caracter religios, ci se refera la conceptia romantica potrivit careia actul de creatie este conditionat de primirea harului divin. Aceasta semnificatie este accentuata inca din prima strofa a poeziei. În poezia Rugăciune autorul își exprimă concepția privitoare la menirea poetului, alegându ca expresie monologul liric adresat divinității. 

 

Compoziție și structură

   In ceea ce priveste versificatia, poezia este construita din 6 strofe, octete, in care versul 2 rimeaza cu versul 4 si versul 6 cu 8. Dispuse in trei secvente poetice: prima strofa ilustreaza cautarile poetului care nu a gasit calea creatiei sale si invoca ajutorul divinitatii, strofele II- V arata izvoarele si obiectivul creatiei sale, iar ultima strofa evidentiaza caracterul militant al poeziei.  Aceasta modalitate aleasa de O. Goga segmenteaza de fapt un vers lung in doua mai scurte, pastrandu-se tonul elegiac. Practic, strofa poate fi scrisa in 4 versuri lungi. Ritmul este imabic, suitor in aceeasi linie duioasa, melancolica. Masura este de 9 silabe.

Tonalitatea poeziei reflecta diferite stari poetice, de la rugaciune si implorare („Eu in genunchi spre tine caut: / Parinte, -oranduie-mi cararea!”) la jale si revolta („In pieptul zbuciumat de doruri”, „Da-mi viforul in care urla/ Si gem robiile de veacuri”), mergand pana la asumarea rolului de poet al neamului: „Cantarea patimirii noastre”.

Ca si in alte poezii ale lui Goga, tonul este elegiac, el exprimand o stare de durere si suferinta, amplificata de neputinta firii omenesti de a-i gasi rezolvare. Vocabularul poemului este mistic prin excelenta – se vorbeste de patimi, ursita, ispita, dar sensul acestor cuvinte depaseste imaginea lor denotativa. Trebuie sa intelegi cu adevarat poemul pentru a putea sa descoperi ce se ascunde in spatele acestui limbaj religios.

Vocabularul intalnit in poezie este arhaic, evocator, cu un puternic iz popular. Abunda termenii lirici – se vorbeste de patimi, ursita, ispita, dar sensul acestor cuvinte depaseste imaginea lor denotativa, forta expresiei este incarcatura metaforica deosebita pe care o iau in poezie cuvintele obisnuite.

Mesajul apartine unui eu exponential, in care "patimile" proprii sunt lipsite de relevanta, in locul lor importante sunt durerile "altor inimi", victime ale unei ursite mastere, include geamatul, plansul cantecelor, increderea in ziua mantuirii.

Prima secvență poetică prezintă frământarile poetului care își caută sursa de inspiratie, își caută cuvintele potrivite. El îi cere divinității, printr-o adresare directă, puterea de a își găsi drumul spre adevărata poezie. Această idee este subliniată la nivelul lexico-semantic de cuvintele care aparțin câmpului semantic al drumului: „cale”, „drum”, „prăpăstii”, „zarea”, „cărarea”. Trebuie remarcate aceste serii sinonimice cu valoare simbolică sau vocativele stăpâne, parinte, tu, Doamne care apar chir în prima strofă și sugerează relația om-divinitate în diferite stadii. Opoziția dintre cele două atitudini lirice se realizează prin grupurile de termeni aflați în antiteză:  patimile mele, durerea altor inimi, rostul meu, jalea unei lumi, ca și prin folosirea lui ci adversativ la începutul versului penultim. Durerea, rostul, jalea, să plângă definesc caracterul elegiac al operei lui Goga.

Poetul este descris, cu ajutoul epitetelor, ca un fiu rătăcitor, amintind de mitul biblic „Ratacitor, cu ochii tulburi,/ Cu trupul istovit de cale, ... „nepunticios”.

În a doua secvență poetică este prezentată concepția despre poezie și condiția poetului.  Poetul invoca pe alocuri divinitatea, iar ardoarea, pasiunea, ce stapanesc aceasta creatie, se apropie de cele specifice epocii pasoptiste. Poetul, in ipostaza ratacitorului cu ochii tulburi si cu trupul obosit de cautari, ii cere lui Dumnezeu “sa-i oranduie chemarea“, sa-i alunge patimile marunte, individuale, pentru a putea da glas patimii neamului. El vrea sa cunoasca amarul si truda, dorurile fara de leac, plansul, durerea, incat versul sau sa exprime intr-adevar “cautarea patimirii noastre”. Octavian Goga vrea sa devina un profet, un poet tribun, care sa schimbe energia suferintei intr-o energie a revoltei. Propria lui suferinta reprezinta imaginea la scara redusa a suferintei poporului, iar cantecul liric are darul sa amplifice si sa exprime jalea intregului neam.

Dialogul permanent intre poet si divinitate este subliniat la nivelul textului de adresarile directe la persoana a II-a: „Parinte, -oranduie-mi cararea”, „Tu, Doamne, vazul mei indreapta.”, „In inima tu mi-o coboara.” Prezenta eului liric este marcata de folosirea pronumelor si adjectivelor pronominale de persoana I si a verbelor la aceeasi persoana: „eu cad”, „mi se desfac”, „eu caut”, „eu simt”, dar de fapt prin vocea eului liric se exprima de fapt vocea colectivitatii. Cauza zbuciumului sufletesc pentru care poetul cere indurare este faptul ca suferinta neamului sau ii mustra constiinta. In numele acestor „umiliti ai sortii”, poetul ar dori sa inteleaga taina lumii, farmecul vietii, ce semnifica dragostea si ura, cantecul si lumina. Datorita mesajului, O. Goga preia formula lirismului obiectiv, in sensul ca in poezia de revolta sociala, vocea lirica va refuza trairile individuale, vorbind astfel in numele colectivitatii.

Invocatia poetica e cutremuratoare si ea se implineste prin gestul de umilinta care insoteste aceasta ruga. Sensul acesta se descopera chiar din prima strofa cand poetul deprimat, dezorientat, obosit si avand senzatia de gol psihic rosteste invocatia poetica care impresioneaza prin gestul de umilinta ce insoteste ruga: „Eu cad neputicios, stapane, / In fata stralucirii tale, / Eu in genunchi spre tine caut: / Parinte: - orinduie- mi cararea”.

Aspectul mesianic al actului de creație este pregătit încă din strofa a treia: poetul dorește să devină un luptător a cărui poezie să cuprindă în rezonanțele ei „glasul de aramă” – aluzie la dangătul clopotului – destinul celor mulți.

   Este adevarat ca Goga porneste de la realitati sociale si politice, dar el vrea sa exprime mult mai mult, el vrea sa redea insasi ideile de suferinta si de revolta ce au stapanit veacuri la rand acest popor.

 Poetul cere ajutorul lui Dumnezeu pentru purificarea propriei fiinte, pentru ca numai asa poate intra in starea de gratie necesara zbuciumarii celor multi. O serie de metafore si hiperbole sugereaza dramatismul cautarii, intensitatea rugaciunii. Viata nu e un drum neted, ci unul primejdios: intalnesti prapastii la tot pasul, negura intuneca zarea, viitorul e greu de deslusit si in plus, lumea se constituie intr-o continua ispita pe care numai cei initiati o pot invinge.

 
Poemul are o gradatie ascendenta, Goga folosind amplificarea pentru a crea efecte neasteptate. Durerea proprie e topita in durerea neamului si accentele intalnite sunt aproape cosmice. Intalnim o pendulare continua intre doua stari lirice: una de stapanire de sine, alta in care poetul insusi devine ruga.

 

Starea eului liric

   Abundenta de verbe la conjunctiv ori imperativ presupune o serie de nedumeriri la care poetul asteapta incordat un raspuns. In “Rugaciune”, dar si in alte poeme ale sale, O. Goga nu oglindeste trecutul, ci prezinta viitorul. Utilizarea vocativelor “parinte“, “stapane“, “Doamne“, este specifica credintei si oglindeste relatia intre eul liric si divinitate, primul implorand, al doilea putand sa raspunda implorarilor.

Alaturi de determinari ca prapastii, fulgere, patimile, viforul, furtuna, strunele, smalt, glasul de arama, sau alaturi de verbele: se desfac, cad, sa-mi tulbure, sadeste, da-mi, alunga, fringe, a plange, sa planga, gem, se zbate, se revarsa, aceste epitete potenteaza tonalitatea fundamentala a poeziei, profund rascolitoare.

Poetul foloseste si numeroase metafore-simbol: „In drum mi se desfac prapastii / si-n negura se-mbraca zarea; / Da-mi viforul in care urla ; Si gem robiile de veacuri; / In suflet seamana-mi furtuna / Sa-l simt in matca-i cum se zbate / Cum tot amarul se revarsa / Pe strunele infiorate”.

   Poetul realizeaza si o evocare lirica a satului transilvan, sat ce tanjeste dupa libertate sociala si demnitate nationala. Fiecare creatie a sa si deci, si aceasta, pare un fragment dintr-un proiect gigantic din care anumite elemente – metafore, simboluri – le regasim in intreaga sa creatie.

Ultima strofa

Poet cetatean, temperament impetuos, Goga respinge poezia framantarilor marunte, sterile, opunindu-i „Cantarea patimirii noastre”, a colectivitatii din care face parte. Dorind sa se smulga din haosul ispitelor intime, care-i tulbura „izvorul din care sufletul s-adapa” , cere sa i se indrepte vazul „in veci spre cei ramasi in urma”. Bratul lui sa fie inarmat cu „taria urii si-a iubirii”, Sa-si alunge patimile personale, iar „de durerea astor inimi / invata-ma pe mine-a plange”. Poetul isi asuma responsabilitatea unei arte in care sa planga nu rostul lui, ci jalea unei lumi, durerea multimilor, a celor care „gem umiliti in umbra”; poezia are „glas”; in glasul ei sa cante, cu rezonante grave, rostul neimplinit al lumii, razvratirea robilor din veacuri. Numai astfel poezia poate fi „cantarea patimirii noastre”.

Dupa un evident crescendo al sentimentului sau de totala daruire, momentul suprem se defineste in finalul poeziei: „in suflet seamana-mi furtuna, / Sa-l simt in matca-i cum se zbate, / Cum tot amarul se revarsa / Pe strunele infiorate; / si cum sub bolta lui aprinsa, / In smalt de fulgere albastre. / incheaga-si glasul de arama: / Cantarea patimirii noastre.”

 
Concluzii:
Poezia ”Rugaciune” este o arta poetica in care autorul sintetizeaza punctul lui de vedere in legatura cu ce ar trebui sa fie poezia si care ar trebui sa fie mesajul acesteia. Potrivit crezului estetic al autorului, scriitorul trebuie sa redea suferintele poporului, iar poezia sa devina un instrument de lupta sociala. Orânduite, toate: cuvinte stravechi, pline de semnificatie, epitete care creeaza stari de profunda afectivitate, metafore cu adânci rezonante si forta sensibilatoare, in deplina armonie cu ideile si nazuintele poetului fac din Rugaciune cel mai vibrant manifest literar cunoscut in poezia romaneasca.