Blaga, EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII – Artă poetică (demonstrație, Eseu)

Eseu în care să demonstrezi că o poezie studiată (aparţinând lui Lucian Blaga) este o artă poetica modernă


IPOTEZA
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de
Lucian Blaga face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii române din perioada interbelică, alături de Testament de Tudor Arghezi şi Joc secund de Ion Barbu. Poezia este aşezată în fruntea primului său volum, Poemele luminii (1919), şi are rol de program (manifest) literar, realizat însă cu mijloace poetice (nu este un text teoretic în proză).

ENUNŢAREA ARGUMENTELOR:
Este o artă poetică, deoarece autorul îşi exprimă crezul liric (propriile convingeri despre arta literară şi despre aspectele esenţiale ale acesteia) şi viziunea asu­pra lumii. Prin mijloace artistice, sunt redate propriile idei despre poezie (teme, modalităţi de creaţie şi de expresie) şi despre rolul poetului (raportul acestuia cu lumea şi creaţia, problematica cunoaşterii).
Este o artă poetică modernă, pentru că interesul autorului este deplasat de la tehnica poetică la relaţia poet-lume şi poet-creaţie.
Relaţia dintre viziunea autorului asupra poeziei şi expresionism se concentrază în jurul unor aspecte relevate în textul poetic: exacerbarea eului creator ca factor decisiv în raportul interrelaţional stabilit cu cos­mosul, sentimentul absolutului, interiorizarea şi spiri­tualizarea peisajului, tensiunea lirică.

DEZVOLTAREA ARGUMENTELOR (exemplificare/ ilustrare)
Ideile poetice se vor regăsi ulterior în alte volu­me şi îşi vor găsi formularea şi corespondenţa în plan teoretic-filozofic în lucrarea Cunoaşterea luciferica (1933), volum integrat în Trilogia cunoaşterii. Dar textul operei Eu nu strivesc corola de minuni a lumii nu este de ordin conceptual, nu conţine un şir de raţionamente, ci este un text poetic, cu limbaj metaforic, având, ca la Eminescu, un plan filozofic secundar.
Atitudinea poetului faţă de cunoaştere poate fi explicată cu ajutorul terminologiei filozofice ulterior
(cunoaşterea poetică, de tip intuitiv). Sintagmele poe­tice se asociază cu serii verbale simetric antitetice:
- „lumina altora" - sugrumă (vraja), adică striveşte, ucide (nu sporeşte, micşorează, nu îmbogăţeşte, nu iubeşte);
- „lumina mea" - sporesc (a lumii taină), măreşte, îm­bogăţesc, iubesc (nu sugrum, nu strivesc, nu ucid).
Antiteza este marcată şi grafic, pentru că versul liber poate reda fluxul ideatic şi afectiv. în poziţie mediană sunt plasate cel mai scurt [„dar eu") şi cel mai lung vers al poeziei („eu cu lumina mea sporesc a lumii taină"). Conjuncţia adversativă „daf, reluarea pronumelui personal „eu", verbul la persoana I singu­lar, formă afirmativă, „sporesc (a lumii tainăf, afirmă opţiunea poetică pentru un mod de cunoaştere - „cu lumina mea" - şi atitudinea faţă de misterele lumii.
Ampla comparaţie aşezată între linii de pauză funcţionează ca o construcţie explicativă a ideii expri­mate concentrat în versul median. Plasticizarea ideii poetice se realizează cu ajutorul elementelor imagi­narului poetic blagian: lună, noapte, zare, fiori, mister.
Finalul poeziei constituie o a treia secvenţă, cu rol conclusiv, deşi exprimată prin raportul de cauza­litate (căcî\. Cunoaşterea poetică este un act de con­templaţie („tot ...se schimbă... sub ochii mei') şi de iubire („căci eu iubesc").
Elemente de recurenţă în poezie sunt: misterul şi motivul luminii, care implică principiul contrar, întu­nericul. Discursul liric se organizează în jurul acestor elemente.

Nivelul morfosintactic
- repetarea, de şase ori în poezie, a pronumelui per­sonal eu - susţine caracterul confesiv;
- verbe la timpul prezent, modul indicativ - plasarea eului poetic într-o relaţie definită cu lumea (pre­zentul etern şi prezentul gnomic);
- seriile verbale antonimice, cu forme afirmative şi negative - redau opţiunea poetică pentru o formă de cunoaştere, de raportare a eului poetic la lume, care stă sub semnul misterului;
- opoziţia între adjectivul posesiv mea şi adjectivul nehotărât altora,
(cunoaşterea poetică, de tip intuitiv). Sintagmele poe­tice se asociază cu serii verbale simetric antitetice:
- „lumina altora" - sugrumă (vraja), adică striveşte, ucide (nu sporeşte, micşorează, nu îmbogăţeşte, nu iubeşte);
- „lumina mea" - sporesc (a lumii taină), măreşte, îm­bogăţesc, iubesc (nu sugrum, nu strivesc, nu ucid).
Antiteza este marcată şi grafic, pentru că versul liber poate reda fluxul ideatic şi afectiv. în poziţie mediană sunt plasate cel mai scurt („dar eu") şi cel mai lung vers al poeziei („eu cu lumina mea sporesc a lumii taină"). Conjuncţia adversativă „dar", reluarea pronumelui personal „eu", verbul la persoana I singu­lar, formă afirmativă, „sporesc (a lumii tainăŢ, afirma opţiunea poetică pentru un mod de cunoaştere - „cu lumina med' - şi atitudinea faţă de misterele lumii.
Ampla comparaţie aşezată între linii de pauză funcţionează ca o construcţie explicativă a ideii expri­mate concentrat în versul median. Plasticizarea ideii poetice se realizează cu ajutorul elementelor imagi­narului poetic blagian: lună, noapte, zare, fiori, mister.
Finalul poeziei constituie o a treia secvenţa, cu rol conclusiv, deşi exprimată prin raportul de cauza­litate (căci). Cunoaşterea poetică este un act de con­templaţie („tot ...se schimbă... sub ochii met') şi de iubire („căci eu iubesc").
Elemente de recurenţă în poezie sunt: misterul şi motivul luminii, care implică principiul contrar, întu­nericul. Discursul liric se organizează în jurul acestor elemente.

Nivelul morfosintactic
- repetarea, de şase ori în poezie, a pronumelui per­sonal eu - susţine caracterul confesiv;
- verbe la timpul prezent, modul indicativ - plasarea eului poetic într-o relaţie definită cu lumea (pre­zentul etern şi prezentul gnomic);
- seriile verbale antonimice, cu forme afirmative şi negative - redau opţiunea poetică pentru o formă de cunoaştere, de raportare a eului poetic la lume, care stă sub semnul misterului;
- opoziţia între adjectivul posesiv mea şi adjectivul nehotărât altora, determinanţi ai substantivului lumina; conjuncţia şi, prezentă în zece poziţii - conferă cursivitate discursului liric şi accentuează ideile cu valoare gnomică; enumerarea prin şi din versul final - aşază pe acelaşi plan elementele universului; prepoziţia cu, utilizată în trei poziţii, marchează funcţia sintactică de complement circumstanţial
instrumental - semnificând căile, mijloacele de cunoaştere a lumii; conjuncţia adversativă dar în poziţie mediană în ansamblul poeziei - susţine paralelismul structural; topica afectivă (inversiuni şi dislocări sintactice) - evidenţiază opţiunea poetică.

Nivelul lexico-semantic
terminologia abstractă, lexicul împrumutat din sfera cosmicului şi a naturii este organizat „ca forme sensibile ale cunoaşterii!' (Ştefan Munteanu); câmpul semantic al misterului realizat prin termeni/ structuri lexicale cu valoare de metafore revelatorii: tainele, nepătrunsul ascuns, a lumii taină, întune­cata zare, sfânt mister, ne-nţeles, ne-nţelesuri şi mai mari;
opoziţia lumină-întuneric relevă simbolic relaţia: cu­noaştere poetică (prin iubire şi creaţie) - cunoaştere logica; sens denotativ/ sensuri conotative, limbajul metaforic
- cuvântul poetic nu înseamnă, ci sugerează; plasarea vocabulei eu în poziţie iniţială şi repetarea ei
- evidenţiază (auto)definirea relaţiei eu-lume.

Nivelul stilistic
limbajul artistic şi imaginile artistice sunt puse în relaţie cu un plan filozofic secundar; organizarea ideilor poetice se face în jurul unei imagini realizate prin comparaţia amplă a elementului abstract, de ordin spiritual, cu un aspect al lumii materiale, termen concret, de un puternic imagism; se cultivă cu predilecţie metafora revelatorie, care caută să reveleze un mister esenţial pentru însuşi conţinutul faptului, dar şi metafora plasticizantă, care dă concreteţe faptului, fiind însă considerată mai puţin valoroasă.

Nivelul fonetic
- pauzele marcate de cezură şi de dispunerea versurilor cu măsură inegală, în funcţie de ritmul interior;
- sublinierea ideilor prin alăturarea cuvintelor din aceeaşi familie lexicală (ne-nţeles- ne-nţelesurî);
- eufonia versurilor sugerează amplificarea misterului.

Particularităţi prozodice
- Poezia este alcătuită din 20 de versuri libere (cu metrica variabilă), al căror ritm interior redă fluxul ideilor şi frenezia sentimentelor.
- Forma modernă este o eliberare de rigorile clasice, o cale directă de transmitere a ideii şi a sentimentului poetic.


CONCLUZIA
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de
Lucian Blaga este o artă poetică modernă pentru că interesul autorului este deplasat de la principiile teh­nicii poetice (restrânse la enumerarea metaforelor care sugerează temele creaţiei sale şi la exemplificarea unor elemente de expresivitate specifice: metafora re­velatorie, comparaţia amplă, versul liber)- la relaţia poet-lume şi poet-creaţie. Creaţia este un mijlocitor între eu (conştiinţa individuală) şi lume.' Sentimentul poetic este acela de contopire cu misterele universale}'' cu esenţa lumii. Actul poetic converteşte (transfi­gurează) misterul, nu îl reduce. Misterul este substan­ţa originară şi esenţială a poeziei: cuvântul originar (orfismul). Iar cuvântul poetic nu înseamnă, ci sugerea­ză, nu explică misterul universal, ci îl protejează prin transfigurare.