La statua lui Ioan Eliade Rădulescu

Codru-i mort. Copacii cu ramuri putrede şi înnegrite
Se-ncovoaie; şi pe şirul de schelete-nţepenite,
Ca pe nişte coarde-ntinse, trist arcuş vântul ce bate
Cântă epopeea morţii, jalea crăngilor uscate.
Gâzii cu ochi plini de focul poftelor nemistuite
Lung se uită la aceste adăposturi năruite
Şi rânjesc...
Ah, unde-i rodul şi frunzişul tău umbros,
Crăngile cu freamăt dulce, paserea cu cânt duios,
Unde sunt? Odinioară sub stejarii tăi măreţi
Găzduiai şi dedeai umbră obosiţilor drumeţi.
Astăzi fiarele şi moartea stăpânesc cuprinsul tău.
Vânt cumplit de pustiire a trecut ca un duh rău
Şi te-ai stins. Al putrejunei vierme roase-a tale ramuri,
Sub care prielnic dat-ai adăpost atâtor neamuri!...
Totul îi azi din rădăcină până-n vârf, din miez în coajă
Putregai...
Ba nu! Deodată se ridică ca prin vrajă
Dintr-un colţ obscur de codru, de sub vreascuri, un vlăstar,
Ce văzând cu ochii creşte, creşte... iată-l nalt stejar...
Ridicându-şi a lui ramuri sus, deasupra codrului.
Şi un glas atunci puternic s-auzi din vârful lui
Răsunând: "O, nu! un codru ce de veacuri stă-n picioare
Ca o strajă neclintită nu atât de lesne moare.
Fruntea sus! Din piroteală te deşteaptă. Vei trăi,
Căci menirea ta e mare! Să luptăm!" Aşa grăi.
El, stejarul-Eliade, către codrul-Românie,
Şi un freamăt lung străbate toată pacinica domnie.
Ca prin farmec toţi copacii îşi ridică cu mândrie
Fruntea, deşteptaţi ca dintr-un vis amarnic, şi sfâşie
Mohorâtul giulgiu în care lângezeau înfăşuraţi
Şi-şi îmbracă iar vestmântul înverzit...
Dar ascultaţi
Drăgălaşa armonie... Freamătul adormitor.
Grai ceresc... e Poezia — dulce ca un cânt de dor
Ce ca roua răcoroasă şi-ntineritoare cade
Din frunzişul renvierii — din stejarul Heliade...
Codrul în uimire-ascultă. Cântecul duios se-ntinde...
Frunza frunzei îl repetă, toată firea se cuprinde
De-a lui farmec, ce de-a pururi va sta tânăr de vechime.
Ah, ridică-ţi, bard ilustru, din a vremii adâncime
Fruntea-ţi plină de lumină şi priveşte din trecut
Cum te-adoră viitorul, fiii tăi cum au făcut
Într-o marmură eternă umbra-ţi sfântă să se-nchege
Şi cum astăzi ţi se-nchină şi te-admiră codrul-rege!


Armonia, an I, nr. 21, 22 noiembrie 1881

Vlahuță Alexandru >> BIOGRAFIE

Vlahuță >> VERSURI (toate poeziile în ordine alfabetică)