La icoană

Noaptea s-a lăsat pe vale, şi cătunu-i adormit.
În bordei sărac, la vatră, suflet trist şi chinuit,
Fără somn, tânăra mamă copilaşu-şi ţine-n poală,
Şi plângând îl netezeşte pe obrajii arşi de boală.
De cu sară mititelul încetase să mai ţipe:
Se ducea, văzând cu ochii, viaţa-i fărâmită-n clipe.
Peste ochii mari şi tulburi cad pleoapele-obosite,
Somnu-l biruie adoarme. Suflări repezi, ca gonite
De al morţii frig, din urmă, trec mai slabe, mai curmate…
Ea tresare; cum le-ascultă, şir de fulgeri îi străbate
Întunericul din suflet. Pe păreţi, în bezna rece,
Fâlfâind ca o aripă, para focului se trece.
Iat-o scoborând la vale, galbenă şi istovită,
Cu odorul strâns la sânu-i; cu privirea aţintită
Spre biserica cu sfânta, ea-şi sileşte-ncetu-i pas.
De trei nopţi şi două zile bate drum făr de popas;
Ş-ar fi ocolit pământul făr-a se simţi trudită:
Ea credea profund, orbeşte… Mare şi nenchipuită
E credinţa ce-ntr-un suflet înnoptat şi trist încape!
Nu se poate făcătoarea de minuni să nu mi-l scape,
Îşi zicea mereu în gându-i, inimă de piatră fie,
Şi-ncă s-ar zdrobi de milă. Toată jalea mea pustie
Mi-oi preface-o-n rugăciune la picioarele preasfintei;
Ş-în cucernică-nchinare, şi plângând sta-voi nainte-i,
Pân ce l-oi vedea din somnu-i ochii mari blând deschizându-şi,
Zâmbitor cătând spre mine, şi mânuţele tinzându-şi…
Cum să nu-nţeleagă sfânta glasul sfintei mele plângeri?
Eu atâta am pe lume, pe când ceru-i plin de îngeri!
Blândă, cu Isus în braţe, din argint, Fecioara cată
Cu iubire spre spăsita mamă, jos îngenuncheată:
Parc-ascultă şi-nţelege…
O, îndură-te, priveşte-l,
Şi din ochii tăi c-o rază de viaţă încălzeşte-l!
Căci tu ştii ce farmec dulce-i să-ţi lipeşti pruncul de piept,
Aţintit să-ţi steie-asupră-i, şi prin somn, ochiul deştept,
Şi cum inima-ţi tresare, c-un scâncit când el te cheamă
Să-l acoperi cu iubirea şi cu paza ta de mamă.
Vezi-l, tânjitor, cum doarme-n frumuseţea-i îngerească…
Cum putere-ar fără dânsul mama lui să mai trăiască?
Te îndură din văpaia vieţii tale dă-i viaţă,
Să-mi cuprindă iar grumazul cu micuţele lui braţe.
Ca şi mine strângi la pieptu-ţi lumea-ntreagă-n fiul tău…
O, de-ai şti cu ce-ntuneric copere sufletul meu
Ochiu-i stins şi ce pustie mi-ar fi viaţa fără dânsul,
N-ai putea să stai, o clipă, rece, ascultându-mi plânsul!…
Dar deodată-şi rupse vorba limba-i amuţise-n gură,
Spre copil şi-ntoarce iute lacoma-i căutătură…
Era mort. Înmărmurită, stătu drept, cu pruncu-n braţe,
Cu ochi groaznic de mânie ea privi icoana-n faţă…
Cum? Tu n-ai simţit, preasfânto, milă de cumplita-mi jale?
Eu, sărmana, plâng, cerşindu-ţi raza îndurării tale,
Şi tu, rece şi cu pumnii încleştaţi, mi-l dai vederii?…
Astfel înţelege cerul lacrima, limba durerii?
S-a sfârşit orice nădejde!… Şi privirea ta de lemn
Aţintită stete-asupra-mi, fără ca să-mi dea un semn
C-a mea rugă-i ascultată şi durerea mea-i crezută!…
Ia-ţi şi lutul… Ca şi dânsul împietrită eşti şi mută!…
Şi c-un hohot lung cadavrul îl aruncă-n faţa sfintei,
Care, huruind greoaie, la pământ căzu-nainte-i.
Şi durerea i se sparse-n neagră deznădăjduire,
De mânie-i scapăr’ ochii ea strigă în aiurire:
O, desigur, n-ai fost mamă, şi de porţi un prunc la sân,
E-o minciună!… Ce smintită-s unei scânduri să mă-nchin!
Şi izbind icoana-n faţă cu piciorul, e-o minciună!
Mai răcni-ntr-un râs sălbatic, şi porni… Era nebună.

Vlahuță Alexandru >> BIOGRAFIE

Vlahuță >> VERSURI (toate poeziile în ordine alfabetică)