Iulia Hasdeu

Pe catafalc întinsă, de flori împresurată,
Stă albă şi frumoasă. La cap îi ard făclii.
În jurul ei se-adună mulţimea-nfiorată,
Ce-n plâns fără de lacrimi durerea şi-o arată,
Căci gurile sunt multe şi minţile-s pustii.

Ea doarme, şi pe chipu-i de sfântă luminează
Misteriosul zâmbet al liniştii de veci.
Pe lustrul frunţii joacă a geniului rază,
Şi-n maiestatea morţii ea pare că visează,
La piept ţinându-şi crucea sub degetele-i reci.

Aşa o iau pe braţe în haina-i de mireasă,
Şi-n cântece de preoţi o culcă în sicriu.
Cu tălpile-nainte, încet, o scot din casă.
Plângând, ai săi o cheamă. În urma ei se lasă
Pe toate-ngheţul morţii, muţenie, pustiu.

Cu ochii plini de lacrimi, duiosul ei părinte
Pe migălite rânduri stă nopţi întregi plecat:
Sunt gândurile moartei, sunt urmele ei sfinte…
Ş-acum el înţelege:
Să poarte-atâta minte
Un cap aşa de tânăr, a fost de neiertat.