Singuri

Dar hai să privim cum se cade
atât cât se poate vedea,
prăpădul din frunzele toamnei,
prăpădul din inima mea.

Căci noi, fără frunzele-acestea,
ce astăzi din nou nu mai sunt,
ca pasărea fără de pene,
așa am rămas pe pământ.

La ora cortinelor rupte
și-a nopților lungi de la nord,
prăpădul, el singur, vorbește,
și-apoi tot el nu e de-acord.

Sămânța bolnavă de sine
în brazda se-așează umil,
și vântul de toamnă lovește
în firma acestui copil.

Dar hai să privim omenește
prăpădul ca ultimul nord,
dar reazămă-ți capul de mine
și hai împreună pe pod.

Impresia nu are putere
să treacă din simțuri în grai,
și iată de ce suntem singuri
noi doi și perechea de cai.