Lemn de foc

Şi va veni o vreme, când toate se vor spune
Şi ce-i banalitate, va deveni minune,
Şi va urca iubirea la rangul ei cel mare
Şi am să vin la tine, să cad de pe picioare.

Şi ca să-mi fie bine, eu cred ca e mai lesne
Să fiu copac în lume, să port pământ pe glezne
Şi încă de cu toamnă, de toamna ce-o să vină
Să pot intra sub iarbă, să capăt rădăcină...

Şi când se lasă noaptea pe noi ca o arsură
Cu florile nebune, să te sărut pe gură...
Pe urmă celelalte ce vor urma fireşte
Vor pedepsi pe-acela ce astăzi te iubeşte.

Şi tu nedumerită de taine nepătrunse
Să te trezeşti deodată că te-nfăşori în frunze
Tu însăţi mă vei pune pe foc cum se cuvine
Dar când voi arde-n sobă voi fi din nou cu tine.

Şi n-ai să ştii probabil,
Prin crivăţul de sânge,
De ce se uită focul
În ochii tăi.. şi plânge...