Îmi voi ucide timpul și visurile, deci.
Cârpi-voi pe-ntuneric mantaua vieții mele.
Drept mulțumire ști-voi că cerurile reci
Vor strecura prin găuri lumina unei stele.
Să las s-o umple cerul cu vastul lui tezaur?
Înveșmântat domnește, să trec cu giulgiul rupt;
Pe coate cu luceferi, spoit pe piept cu aur
Și tatuat cu fulger, să nu-nving? să nu lupt?
Să bat noroiul vremii, cu ochii-nchiși. Hlamida
Să mi scoată-n drum nerozii, rânjiți, din cârciumi beți.
Ca fluturii, ce rabdă să-i poarte n praf omida,
Să rabd și eu în mine, povara, două vieți?
Un om, trudit și acela, îmi va deschide mâine
Mormântul pomenirii cu mina-i preacurată,
Ca să mă frângă-n soare, schimbat prin moarte-n pâine,
Și fraților din urmă, șoptind să mă împartă.
Dar ziua care trece și mă rănește-n treacăt,
Îmi umilește cârja și mi încovoaie crinii,
Și inima urmează-s atârne ca un lacăt
Cu cheile pierdute, la porțile luminii.
De ce nu pot să nu știu, de ce nu pot să-n aud
În ce stă rostul zilei și prețul de a ți-o trece?
Deschide mi-te, suflet, prin șapte ochi de flaut,
Și cântecul și viața și moartea să le-nece.