Afară bătea vântul. Afară era ploaie.
Şi mi-am săpat odaia departe sub pământ.
Afară bătea ploaia. Afară era vînt.
Am aruncat pământul din groapă, pe fereastră.
Pământul era negru: perdeaua lui, albastră.
S-a ridicat la geamuri pământul până sus.
Cât lumea-i era piscul, şi-n pisc plângea Isus.
Săpând s-a rupt lopata. Cel ce-o ştirbise, iată-l,
Cu moaştele-i de piatră, fusese însuş Tatăl.
Şi m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborât,
Şi în odaia goală din nou mi-a fost urât.
Şi am voit atuncea să sui şi-n pisc să fiu.
O stea era pe ceruri. În cer era târziu.