Prinzîndu-şi o scînteie de insul meu de fum,
Și-a hotărît din vatra tăcerii să mă scol,
Mi-a tras cu tibişirul prin rîpi și stînci un drum.
M-am încrezut într-însa supus ca de-o menire,
Dar viscolui și vîntul drumeacul mi l-a șters,
Și m-am simțit mai singur, străin în omenire,
Cu o catapeteasmă, în drum, de univers.
Uitat între pămînturi și ceruri, în strîmtoare,
Nu mai știam cunoaște nici calea nici solia
Și-am doborît cu pumnii și umerii stihia.
Căci căutînd odihnă și duhului repaos,
Intram prin constelații și negură în haos.