Omul

Cu omul din spatele meu
ducem împreuna o usa – lemnul din care-i
închipuita brutal e ud si greu de zgâriat.
Ca si cum toate bataliile absurde ale lumii
cu cai, sageti si coifuri ar fi avut nemijlocit
loc pe întinsurile ei.
Câmpia muceda ne hartuie din urma.
Suntem în zori si coborâm o panta.
Azi-noapte a plouat si luneca
pamântul sub calcâie.
Camasile albe umflate de vânt —
parca ducem un mort printre valuri
de grâu nemiscat. Omul ar trebui
sa fie în fata. E mai înalt si
panta coborând-o toata greutatea
a navalit pe mine si mi se umfla
venele la gât si-as vrea grozav
sa trag o înjuratura. Cine esti, omule?
Când alunec eu, omul din spate
râde cu gura lui de roata darâmata.
Când luneca el, eu aproape ma prabusesc
de n-ar fi usa, gunoi de lemn,
un fel de echilibru.
Mergem încet spre cine stie unde.
Când trecem
pe la-ncrucisari de uliti,
ne scoatem palariile tacuti
si ascultam – plesneste soarta lumii.
Apoi nu-l mai întreb; stiu eu pe unde
sa apuc si printre pomi îngusti
înclinam usa ca sa putem patrunde
mai departe. Cad picuri mari de
ploaie de pe frunze cum le clintim
crengile-n mers
si reci îi simt sub gulerul camasii,
pe umeri si sprâncene, si mi-e foame.
Am fost luat direct din somn
la treaba asta neînteleasa
si tu, mama, nicicând n-ai sa mai stii
încotro fiul tau a disparut fara sa lase-o urma.