Ana Blandiana - poezii

Poeziile lui Ana Blandiana - poezii expresive, de o mare trăire, care transmit sentimente variate.

>> Biografie Ana Blandiana 

Selecție din Poezii de Ana Blandiana

Indice ALFABETIC :

Ana Blandiana - Face oricine ce vrea
Ana Blandiana - Fapt divers
Ana Blandiana - Făcând lumină în mine

Ana Blandiana - 25 Martie 1942
Ana Blandiana - A fi sau a privi
Ana Blandiana - ABSENȚA FORMEI
Ana Blandiana - Abia Incepusem Sa Simt
Ana Blandiana - Acasa
Ana Blandiana - Aceasta Plutire
Ana Blandiana - Acolo sus
Ana Blandiana - Acoperită de rouă
Ana Blandiana - Adorm, adormi
Ana Blandiana - Agăţaţi în crengi
Ana Blandiana - Alunec, alunec
Ana Blandiana - Am crescut?
Ana Blandiana - Am obosit
Ana Blandiana - Aman mereu
Ana Blandiana - Ar trebui
Ana Blandiana - Arhitectura-n miscare
Ana Blandiana - Asteapta Sa Vina Octombrie
Ana Blandiana - Aud
Ana Blandiana - Autopastel
Ana Blandiana - Avram Iancu
Ana Blandiana - Ax
Ana Blandiana - Balada
Ana Blandiana - Balada Vamilor
Ana Blandiana - Balanta cu un singur talger
Ana Blandiana - Batrani si tineri
Ana Blandiana - Batrani, sihastri
Ana Blandiana - Bisericile N-au Acoperisuri
Ana Blandiana - CARTEA SI LUMEA
Ana Blandiana - CULEGĂTORUL DE CIUPERCI
Ana Blandiana - CUM AM DEVENIT POET
Ana Blandiana - Ca Si Cum Luna
Ana Blandiana - Ca şi cum
Ana Blandiana - Calatorie
Ana Blandiana - Cand Ma Voi Trezi
Ana Blandiana - Candva arborii aveau ochi
Ana Blandiana - Candva voi fi-mbatranit destul
Ana Blandiana - Cantec
Ana Blandiana - Cantec de miner tanar
Ana Blandiana - Cantecul
Ana Blandiana - Carantina
Ana Blandiana - Cărare
Ana Blandiana - Cat timp vorbesc
Ana Blandiana - Cel viu
Ana Blandiana - Cine din mine
Ana Blandiana - Cine dintre noi
Ana Blandiana - Conditie
Ana Blandiana - Corabia cu poeti
Ana Blandiana - Cumintenia Pamantului
Ana Blandiana - Cuplu
Ana Blandiana - Curajul
Ana Blandiana - DESPRE EGALITATE
Ana Blandiana - DESPRE TINEREȚE
Ana Blandiana - Daca ne-am ucide unul pe altul
Ana Blandiana - Daca vrei sa nu te mai intorci
Ana Blandiana - Dans
Ana Blandiana - Dans in ploaie
Ana Blandiana - De-aş avea timp
Ana Blandiana - De Ce Nu M-as Intorce Printre Pomi
Ana Blandiana - De buna voie
Ana Blandiana - De dragoste
Ana Blandiana - De-a v-ati ascunselea
Ana Blandiana - Dealuri
Ana Blandiana - Definitie
Ana Blandiana - Delimitari
Ana Blandiana - Delir
Ana Blandiana - Descantec De Noapte
Ana Blandiana - Descantec de ploaie
Ana Blandiana - Descântec de ploaie *
Ana Blandiana - Despre tara de unde venim
Ana Blandiana - Dintr-un sat
Ana Blandiana - Doua cruci
Ana Blandiana - EXCLAMAT;IA DIN TROIENE
Ana Blandiana - Eclipsa
Ana Blandiana - Epitaf
Ana Blandiana - Eu cred
Ana Blandiana - Exil
Ana Blandiana - FANTEZIE CU SOLSTIT;IU DE IARNĂ
Ana Blandiana - Facand lumina in mine
Ana Blandiana - Fara Tine
Ana Blandiana - Fiecare Miscare A Mea
Ana Blandiana - Fii Intelept
Ana Blandiana - Fii înţelept
Ana Blandiana - Frumusetea Mea Imi Face Rau
Ana Blandiana - Funingine
Ana Blandiana - Genealogie
Ana Blandiana - GÂNDUL LA DELFINI
Ana Blandiana - Hibernare
Ana Blandiana - Hohotul
Ana Blandiana - Hotarul
Ana Blandiana - INSCRIPT;IE PE O GRĂMADA DE CIOBURI
Ana Blandiana - Iarna Stelele
Ana Blandiana - Impudice fructe
Ana Blandiana - In biblioteca
Ana Blandiana - In jar
Ana Blandiana - In satul in care ma-ntorc
Ana Blandiana - In somn
Ana Blandiana - In vizita
Ana Blandiana - Inca un pas
Ana Blandiana - Inscriptie
Ana Blandiana - Intalnire
Ana Blandiana - Intoleranta
Ana Blandiana - Intre Lumi
Ana Blandiana - Intrebari
Ana Blandiana - Învață-mă să ard întunecat
Ana Blandiana - Invingatori
Ana Blandiana - Iti aduci aminte plaja?
Ana Blandiana - Joc
Ana Blandiana - La ce serveste bucuria
Ana Blandiana - Lasă-mi, toamnă...
Ana Blandiana - Lasă-mi, toamnă... @
Ana Blandiana - Leagan
Ana Blandiana - Legaturi
Ana Blandiana - Litere
Ana Blandiana - MUSCHIUL RÂSULUI
Ana Blandiana - Mama
Ana Blandiana - Mandrie
Ana Blandiana - Mi-e Somn
Ana Blandiana - Minunea
Ana Blandiana - Moarte in lumina
Ana Blandiana - Molecule de calciu
Ana Blandiana - Nealegere
Ana Blandiana - Ninge Cu Dusmanie
Ana Blandiana - Noapte in fan
Ana Blandiana - Nord
Ana Blandiana - Numai iubirea
Ana Blandiana - Numarul pasarilor
Ana Blandiana - O Tara E Facuta Si Din Pasari
Ana Blandiana - O furnica poeta
Ana Blandiana - Oboseala
Ana Blandiana - Ochiul inchis
Ana Blandiana - Oglinzi
Ana Blandiana - Orga de gheata
Ana Blandiana - Orologii pe sine
Ana Blandiana - PE MALUL DELIRULUI
Ana Blandiana - Palimpsest
Ana Blandiana - Pamânt
Ana Blandiana - Parintii
Ana Blandiana - Pastel
Ana Blandiana - Pastor De Fulgi
Ana Blandiana - Pasul
Ana Blandiana - Pe cer
Ana Blandiana - Pe lacul morii
Ana Blandiana - Pe nevazute
Ana Blandiana - Penel
Ana Blandiana - Pereche
Ana Blandiana - Piaţa Buzeşti
Ana Blandiana - Pieta
Ana Blandiana - Pietŕ
Ana Blandiana - Planeta fierbinte
Ana Blandiana - Plans Care Se Asculta Singur
Ana Blandiana - Pleoape
Ana Blandiana - Pleoape de apă
Ana Blandiana - Plopi si paltini
Ana Blandiana - Poate Ca Ma Viseaza Cineva
Ana Blandiana - Poem
Ana Blandiana - Portret cu cirese la urechi
Ana Blandiana - Prin nefiinta
Ana Blandiana - Printre Frunzele Aproape Reci
Ana Blandiana - Printre vârfuri de prun
Ana Blandiana - Psalm
Ana Blandiana - Psalm (II)
Ana Blandiana - Punctul batran
Ana Blandiana - Păstor de fulgi
Ana Blandiana - RESPIR, respir
Ana Blandiana - Rand pe rand
Ana Blandiana - Recolta
Ana Blandiana - Reflex
Ana Blandiana - Refren
Ana Blandiana - Remember
Ana Blandiana - Requiem
Ana Blandiana - Restul pe masă
Ana Blandiana - Revin in toamna
Ana Blandiana - Ruga
Ana Blandiana - Rugaciune
Ana Blandiana - SOARELE CLIPEI DE ACUM
Ana Blandiana - Sa Raman Singura Si Goala De Gand
Ana Blandiana - Sa lasam sa casa cuvintele
Ana Blandiana - Sa nu fac
Ana Blandiana - Samanta
Ana Blandiana - Sat
Ana Blandiana - Satul intreg
Ana Blandiana - Scherzo
Ana Blandiana - Schimb
Ana Blandiana - Scrisoare
Ana Blandiana - Scrum
Ana Blandiana - Se face noapte
Ana Blandiana - Secţia de telegrafie
Ana Blandiana - Seism
Ana Blandiana - Semantica
Ana Blandiana - Semnal
Ana Blandiana - Semnul
Ana Blandiana - Sfarsitul lumii
Ana Blandiana - Si in oglinda
Ana Blandiana - Silabe
Ana Blandiana - Singur
Ana Blandiana - Singuratatea
Ana Blandiana - Sirul
Ana Blandiana - Sistematizare
Ana Blandiana - Soare al insomniei
Ana Blandiana - Somnul
Ana Blandiana - Stea adusa de vant
Ana Blandiana - Stiu puritatea
Ana Blandiana - Sub insulta
Ana Blandiana - Suficienta mie
Ana Blandiana - Sufletul
Ana Blandiana - Sunete de pamant
Ana Blandiana - Sunt Ca Un Ochi De Cal
Ana Blandiana - Sunt dimineti
Ana Blandiana - Suprafaţa apei
Ana Blandiana - TREI LUMI
Ana Blandiana - Tablou
Ana Blandiana - Tangaj
Ana Blandiana - Tanguire
Ana Blandiana - Tara
Ana Blandiana - Tara parintilor
Ana Blandiana - Tare sunt ocupată *
Ana Blandiana - Tarziu
Ana Blandiana - Tatal
Ana Blandiana - Termometru
Ana Blandiana - Termometrul
Ana Blandiana - Tine Ochii Inchisi
Ana Blandiana - Tipatul
Ana Blandiana - Toata Linistea Din Univers
Ana Blandiana - Topirea la rece
Ana Blandiana - Torquato Tasso
Ana Blandiana - Totul
Ana Blandiana - Totul simplu
Ana Blandiana - Totuşi
Ana Blandiana - Trebuie numai sa astept
Ana Blandiana - Treceri
Ana Blandiana - Trup amar
Ana Blandiana - Tu Esti Somnul
Ana Blandiana - Tu treci
Ana Blandiana - UNA, DOUA, trei
Ana Blandiana - Umbra
Ana Blandiana - Umbrei mele i-e frica
Ana Blandiana - Umilinta
Ana Blandiana - Un Animal Orbitor
Ana Blandiana - Un animal orbitor
Ana Blandiana - Un infern
Ana Blandiana - Un lant
Ana Blandiana - Un sfant
Ana Blandiana - Un vazduh mai putin incarcat
Ana Blandiana - Unde-i mândria?
Ana Blandiana - Va multumesc
Ana Blandiana - Va veni o vreme
Ana Blandiana - Vanatoare
Ana Blandiana - Vesmant
Ana Blandiana - Viermi calatori
Ana Blandiana - Visez Uneori Trupul Meu
Ana Blandiana - Vocala
Ana Blandiana - Voi Stiti Ceva
Ana Blandiana - Voi stiti ceva
Ana Blandiana - Vulcanii
Ana Blandiana - Zbor
Ana Blandiana - Ziar
Ana Blandiana - Într-o zi
Ana Blandiana - Şi totuşi...
Ana Blandiana - Ştiu puritatea
Ana Blandiana - Ştiu puritatea #
Ana Blandiana - Ştiu puritatea &
Ana Blandiana - Țărm

Cuplu

Unii te vad numai pe tine, 
Altii ma vad numai pe mine, 
Ne suprapunem atat de perfect
Incat nimeni nu ne poate zari deodata
Si nimeni nu indrazneste sa locuiasca pe muchia
De unde putem fi vazuti amandoi.
Tu vezi numai luna, 
Eu vad numai soarele, 
Tu duci dorul soarelui, 
Eu duc dorul lunii, 
Stam spate in spate, 
Oasele noastre s-au unit de mult, 
Sangele duce zvonuri
De la o inima la alta.
Cum esti?
Daca ridic bratul
Si-l intind mult inapoi, 
Iti descopar clavicula dulce
Si, urcand, degetele iti ating
Sfintele buze, 
Apoi brusc se-ntorc si-mi strivesc
Pana la sange gura.
Cum suntem?
Avem patru brate sa ne aparam, 
Dar eu pot sa lovesc numai dusmanul din fata mea
Si tu numai dusmanul din fata ta, 
Avem patru picioare sa alergam, 
Dar tu poti fugi numai in partea ta
Si eu numai in cealalta parte.
Orice pas este o lupta pe viata si pe moarte. 

Suntem egali?
Vom muri deodata sau unul va purta, 
Inca o vreme, 
Cadavrul celuilalt lipit de el
Si molipsindu-l lent, prea lent, cu moarte?
Sau poate nici nu va muri intreg
Si va purta-n eternitate
Povara dulce-a celuilalt, 
Atrofiata de vecie, 
Cat o cocoasa, 
Cat un neg...
Oh, numai noi cunoastem dorul
De-a ne putea privi in ochi
Si-a intelege astfel totul, 
Dar stam spate in spate, 
Crescuti ca doua crengi
Si daca unul dintre noi s-ar smulge, 
Jertfindu-se pentru o singura privire, 
Ar vedea numai spatele din care s-a smuls
Insangerat, infrigurat, 
Al celuilalt. 

De dragoste

Nu ma lasa, aseaza-mi-te-alaturi
Si tine-mi capul strâns sa nu tresar
Când somnul bont la care-s condamnata
Se-ascute, rasucindu-se-n cosmar;

Cuprinde-mi tâmplele în palme-asa
Cum tii sa nu se verse un potir
Si pune-ti gura peste gura mea:
Inspira tipatul care-l expir, 

Sa nu se-auda hohotul de plâns
Ce-si hotaraste trupul meu contur;
Îmbratiseaza-ma sa nu ma smulga
Valul de spaima care creste-n jur

Si duce totul, si în urma lui
Ramâne doar moloz si ghilimele, 
Si se chircesc bolnave si se sting
Si soarele si celelalte stele...

Abia Incepusem Sa Simt

Abia incepusem sa simt
Ca undeva-n rarul vazduh
Zapada se va opri deodata, 
Abia incepusem sa stiu
Ca nu mai poti sa te ascunzi
De ochii mei avizi sa vada, 
Abia zaream cum se depune
O linie limpede pe crestet, 
Tremuratoare-n par si moale
Pe genele-ti clipite-abia, 
Abia-ndrazneam sa cred ca ai tai sunt
Umerii desenati in aer
Cu fara de sfarsit zapada
Si-a tale-aripile tradate
De nemaicontenita nea.
As fi putut sa te ating, 
Dar mi-era teama sa nu scutur 

De pe faptura-ti nevazuta
Conturul nesperat de clar, 
As fi putut sa te invat
Pe dinafara pentru clipa
Cand, intetindu-se ninsoarea, 
Vei disparea cu spaima iar... 

Cantec de miner tanar

Azi am plutit, iubito, pe ape mari albastre, 
Camasa de pe mine, iubito, poti s-o storci, 
Si m-am gândit pe ape la inimile noastre, 
Dar m-ai strigat - tu poti oricând sa ma întorci! -
Si-am revenit din apele albastre, 
Si ca dovada - uite-un pumn de scoici.

Azi am umblat, iubito, prin mari si-adânci paduri, 
Îmi sfâsiara haina potecile ascunse.
Si m-am gândit prin codri la ochii nostri puri, 
Dar m-ai strigat - si-n mine chemarea ta patrunse;
Si m-am întors din marile paduri, 
Si ca dovada - iata-un pumn de frunze.

Azi m-am pierdut, iubito, prin straturi mari de timp
De pe obraz tu sterge-mi, iubito, anii bine, 
Mi se parea-n milenii cu tine ca ma plimb, 
Dar m-ai strigat - si glasul ti-ajunse greu la mine
Si m-am speriat ca n-o sa-ajung la timp, 
Si-am prins sa-mping mormanele de timp
Spre viitor - si iata-ma la tine. 

Cine dintre noi

Când pleci, 
Nu stiu care dintre noi a plecat, 
Când întind mâna
Nu stiu daca nu ma caut pe mine, 
Când îti spun : te iubesc, 
Nu stiu daca nu mie îmi spun
Si mi se face rusine.
Odinioara
Stiam cum arati, 
Erai
Nespus de înalt si de subtire, 
Stiam de unde-ncepi
Si unde ma sfârsesc, 
Îti gaseam usor
Buzele, gâtul, 
Clavicula dulce, 
Umarul copilaresc.
De mult, îmi amintesc, 
Eram doi, 
T;in minte cum ne tineam de mâna...
Cine-a fost înfrânt dintre noi ?
Cine-a putut sa ramâna ?
Singurul trup este al tau
Sau al meu ?
Si mi-e atât de dor
De cine ?
Numai tacând, 
Cu ochii-nchisi, cu dintii strânsi, 
Mai pot sa te distrug
Cu greu
În mine. 

Aprobarea

Într-o zi m-am gândit ce-ar fi
Să încerc să-l conving
Pe bunul meu amic, 
Pisoiul Arpagic, 
Să se lase transformat într-o floare.
Nu aveam o pretenţie prea mare:
Voiam doar să-i crescă pe loc, 
În vârful fiecărei urechi, câte-un boboc
Şi, dac-ar fi avut un pic de bunăvoinţă, 
Să-i atârne şi un buchet din codiţă.
Arpagic mi-a răspuns, 
Cam de sus, 
Că, dacă nu-l doare acest ornament, 
Lui îi este indiferent.
Ei, acum se punea întrebarea
Ce să fac cu aprobarea.
Mai întâi l-am aşezat pe pământ
Şi i-am îngropat lăbuţele pe rând, 
Apoi am greblat stratul în jur
Ca să nu aibă nici un cusur, 
Şi pe deasupra am presărat
Îngrăşământ cu superfosfat.
Apoi, cum era şi firesc, 
Am început să-l stropesc.
Din păcate, când l-am făcut leoarcă, 
Arpagic n-a mai vrut să ştie de joacă
Şi, scuturându-şi lăbuţele de noroi, 
Şi-a luat cuvântu-napoi.
Măcar o zi de-ar fi stat neclintit, 
Sunt sigură c-ar fi înflorit!

De-aş avea timp

De-aş avea timp să vă povestesc pe îndelete
Tot ce se-ntâmplă la mine-n grădină
Cât e ziua de mare, 
V-aş scrie pe-o frunză de castravete (velină), 
Cu o pană de ciocănitoare, 
O scrisoare foarte mare.

Dar, pentru că sunt extraordinar
De ocupată
Şi nu-mi mai văd capul de treabă, 
Vă scriu în grabă, 
Pe o frunză de mărar (presată), 
Cu un picioruş de furnică, 
O cărticică foarte mică. 

Am crescut?

Am crescut? Suntem oameni maturi?
Câte mii de nuante putrezesc o culoare...
Dragi si ridicole, departe sunt zilele
Când lumea o-mparteam în buni si rai.
Am devenit puternici scaldându-ne-n deruta
Precum în apa Stixului Ahil, 
Dar de calcâiul vulnerabil înca
Atârna soarta universului întreg.
E totul grav. Si întelegem totul.
De-acum va trece timpul neschimbat.
Ne da de gol adolescenti doar lipsa
Înteleptei spaime de moarte. 

Ar trebui

Ar trebui sa ne nastem batrîni, 
Sa venim întelepti, 
Sa fim în stare de-a hotarî soarta noastra în lume, 
Sa stim din rascrucea primara ce drumuri pornesc
Si iresponsabil sa fie doar dorul de-a merge.
Apoi sa ne facem mai tineri, mai tineri, mergînd, 
Maturi si puternici s-ajungem la poarta creatiei, 
Sa trecem de ea si-n iubire intrînd adolescenti, 
Sa fim copii la nasterea fiilor nostri.
Oricum ei ar fi atunci mai batrîni decît noi, 
Ne-ar învata sa vorbim, ne-ar legana sa dormim, 
Noi am disparea tot mai mult, devenind tot mai mici, 
Cît bobul de strugure, cît bobul de mazare, cît bobul de grîu... 

Arhitectura-n miscare

Cine si ce ar putea sa opreasca vreodata
Aceasta arhitectura-n miscare
Mereu renascând si murind, 
Aceasta manastire ce vine spre mine
Se-apropie, se umfla, si creste, si iata, 
Cu bolti si cupole de spuma
Ca niste scufe-coroane atârnând, 
Se-arunca în aer, se-mprastie lent, se pravale, 
Se destrama-ntr-un nor de meduze, si alge, si crabi
Si se scurge-n pamânt?

Cine-ar putea sa încremeneasca odata
Miscarea aceasta prea vie pentru a nu mai muri
Si pentru a nu mai renaste prea muritoare, 
Cine-ar putea sa strige valurilor "Stati!"
Si apelor sa nu mai fie mare, 
Si-acestei manastiri mereu surpata
În sine însasi ca într-un ecou
Sa îi cloceasca stâlpii-osificati
În aerul facut în juru-i ou? 

Aud

Aud cum paseste cineva dupa mine în luna
Si pune seminte de flori în urmele talpilor mele, 
Un pas întelept - albastrele, 
Un pas gresit - matraguna.

Aud cum paseste cineva dupa mine în soare
Si pune oua de pasari în urmele talpilor mele, 
Un pas întelept - turturele, 
Un pas gresit - cîntatoare.

Aud cum paseste cineva dupa mine-n vecie
Si pune cuvinte în urmele talpilor mele, 
Un pas întelept - ghilimele, 
Un pas gresit - poezie.
 

Autopastel

De multumirea lumii cu mâhnire
Mi-s ochii mai uscati si pasii mai înceti, 
Si orice gest se-opreste la pornire, 
Si hergheliile îmi mor buimace pe pereti.

Oh, nechezatul lor sã nu scânceascã
În râsul lumii prea copilãros, 
Sã nu luceascã prea riscanta-mi sanie
Alunecând de viatã mai în jos.

Verzi herghelii nãscute pe murii mei degeaba, 
Degeaba peste mine uriasele ninsori, 
De multumirea lumii cu mâhnire
Mã refugiez în ursi îngrozitori.

Dar sunt si ursii mei la fel de lasi
Si mã preling cu zâmbet în prãpãd.
Când cu mâhnire multumirea lumii
Din blana ursului o vãd.

Sunt ursul eu, spre multumirea lumii, 
Si fotograful lângã urs tot eu.
Nu musc, dar pot sã musc, nu musc
Si mã fotografiez mereu. 

Corabia cu poeti

Poetii cred ca e o corabie
Si se îmbarca.

Lasati-ma sa ma urc pe corabia cu poeti
Înaintând pe valurile timpului

Fara sa-si clatine catargul
Si fara sa aiba nevoie ca sa miste din loc
(Pentru ca timpul se misca
În jurul ei tot mai repede).

Poetii asteapta, si refuza sa doarma, 
Refuza sa moara, 
Ca sa nu piarda clipa din urma
Când corabia se va desprinde de tarm -

Dar ce e nemurirea daca nu
Chiar aceasta corabie de piatra, 
Asteptând cu încapatânare ceva
Ce nu se va întâmpla niciodata? 

Curajul

Ma uit la mâinile mele:
Ramurele pe care
N-au clipit niciodata
Pleoape de frunze;
Vârfuri de aripi pe care
Penele n-au îndraznit
Niciodata sa creasca;
si nici macar gheare
N-au fost în stare, la capete, 
Sa dea colt ca niste
Gingasi muguri de fiara.
Ma uit la mâinile mele
Ca la niste litere
Care nu au curajul
Sa formeze singure
Un cuvânt. 

Călătorie

Umblu prin mine
Ca printr-un oras strain
În care nu cunosc pe nimeni.
Seara mi-e teama pe strazi
Si-n dupa-amieze ploioase
Mi-e frig si urât.
Nici o dorinta de-a calatori, 
Când si numai trecerea drumului
E aventura, 
Nici o amintire din alte vieti
Întrebarii
"De ce-am fost adusa aici?"... 

Cărare

Carare dreapta
Trasa prin iarba
De pieptenul talpilor goale
Ca printr-un par
Al tarînii, 
Crestet fierbinte de somn
Si gata sa se pravale
De buna voie din toamna
Precum din viata batrînii.

Conditie

Sînt
asemenea
nisipului clepsidrei
care
poate fi timp
numai
în
cadere. 

CUM AM DEVENIT POET

As fi tentata sa raspund: nascându-ma. Si sunt convinsa ca acesta este, de fapt, si nu numai în ceea ce ma priveste, singurul raspuns esential al întrebarii, îmi dau însa seama ca ar fi prea putin. O sa încerc deci sa detaliez, sa descopar ce am facut eu - evident, în afara de a scrie - pentru ea destinul meu sa devina unul literar. 
Trebuie sa încep prin a marturisi ca n-am crezut niciodata ca as putea deveni altceva decât scriitor (spun scriitor si nu poet, deoarece calitatea de scriitor am considerat-o întotdeauna o profesiune, desigur o profesiune extraordinara, miraculoasa întrucâtva, dar totusi o profesiune, în timp ce aceea de poet mi se pare o stare, o stare de gratie, în care nu te poti mentine tot timpul, un grad de intensitate al profesiunii de scriitor; nu poti spune despre tine însuti "sunt poet", cum nu poti spune despre tine însuti, în limitele decentei, "sunt geniu"). Am început sa scriu de foarte devreme, practic de când am început sa citesc, si toti cei din jurul meu au privit faptul ca pe ceva îmbucurator, dar firesc, ca si cum ar fi fost fericiti ca si-au luat o grija, ca s-a lamurit mai din timp ceva ce oricum trebuia sa se stabileasca în cele din urma. Tot ce-a urmat a parut ca vine de ia sine, pe un drum în care surprizele nu puteau tine decât de viteza înaintarii. Din când în când, parintii intrau în alerta din cauza timpului exagerat petrecut printre carti si se simteau obligati sa intervina temperându-mi pasiunea de care erau de fapt mândri: îmi amintesc cum, îmbolnavindu-ma de scarlatina, doctorul a fost rugat sa-mi spuna ca boala este o urmare a excesului de lectura, încât ani de zile cititul si scrisul au ramas pentru mine înconjurate de o anume vinovatie (care le facea si mai placute) si de amenintarea de a ma îmbolnavi din nou. În general, însa, eram lasata absolut libera sa citesc cât vreau si ce vreau, si copilaria mea s-a desfasurat în cadrul paradisiac al unui lung sir de încaperi uriase în care erau depozitate dealuri de carti apartinând bibliotecilor dezafectate ale episcopiilor române din Oradea. 
Scoala, cu sirurile ei derizorii de note bune, nu a fost decât o anexa a interminabilelor delicii ale lecturii, înspaimântata numai ca ar putea sa-si epuizeze vreodata obiectul pasiunii. 
Vorbesc mereu despre citit pentru ca scrisul s-a legat întotdeauna de el, pentru ca nu a fost - atunci, la începuturile lui, mai ales - decât un frate mai mic al lecturii. Si chiar daca a depasit-o în importanta cu timpul, cititul nu a încetat pâna azi sa fie pentru mine cel mai important concurent al scrisului: un concurent care are, în plus, imensa calitate de a fi fericit. 
Am început sa scriu din dorinta de a face, la rândul meu, ceea ce admirasem mai mult - pagina scrisa - si am scris un timp, cu încântare, în felul tuturor scriitorilor pe care i-am iubit. Asa cum, în natura, ontogeneza repeta întotdeauna filogeneza (un embrion uman, de exemplu, trecând prin toate speciile înainte de nastere), am trecut prin toate epocile istoriei literare, înainte de a ajunge la mine însami. Ultima a fost aceea a generatiei mele, în starea de spirit a careia se înscrie primul meu volum, volum pe care îl consider apartinând pre-nasterii mele. 
Între prima si cea de a doua carte s-a întâmplat ceva ce avea sa produca o adevarata cotitura în destinul meu artistic: moartea, în conditii tragice si înainte de a împlini cincizeci de ani, a tatei m-a smuls din euforia generatiei, punându-ma în fata unui dezastru care era numai al meu si a carui asumare a însemnat pentru mine definitiva iesire din copilarie. Nici un alt eveniment de atunci încoace nu a mai avut o asemenea pondere în destinul meu artistic si moral. 
Spuneam la început ca n-am crezut niciodata ca as putea deveni altceva decât scriitor si ca cei din jurul meu au acceptat ca naturala - convingându-ma poate si pe mine de firescul ei - aceasta situatie. Statutul neobisnuit, oarecum de exceptie, în care am fost închisa astfel de la o vârsta foarte frageda, a avut partile lui rele si bune, care, în egala masura, m-au marcat si mi-au determinat devenirea. 
La început eram mândra de conditia mea deosebita de a celorlalti copii, si chiar daca, crescând, pe cât se accentua deosebirea, pe atât mândria mea scadea, a trebuit sa ajung la facultate ca sa realizez cât de frustranta este, în planul vietii, aceasta pozitie iesita din comun, aceasta atentie speciala care, ca un zid invizibil, te separa, fara a te ascunde, de ceilalti. 
Pe cât înaintez în maturitate, urasc si ma înspaimânta tot mai mult conditia (atunci, când este) de monstru sacru a scriitorului, conditie care, sub pretextul piedestalului, îl smulge pe scriitor dintre oameni, obligându-l la istovitoare eforturi ca sa se sustraga curiozitatii publice si sa poata privi în continuare, atent si anonim, lumea prin care trece. 
Atât de precocea descoperire a vocatiei a avut însa si partea ei buna: fixându-mi devreme telul, m-a împiedicat sa ratacesc în cautarea caii de urmat, iar înaltimea lui mi-a dat o privire grava si critica asupra perspectivei. Am crescut cu desavârsire lipsita da ambitii (nici macar literare) pentru ca stiam ca pe drumul meu nici un fel de cucerire nu mi-ar fi fost de folos, iar literatura nu puteam s-o cuceresc pentru ca ma aflam înlauntrul ei. Toate îndoielile, toate suferintele, toate nesigurantele, toate comparatiile s-au desfasurat pentru mine în absolut, în sufletul marii literaturi, iar orgoliul asumarii lor se plateste atât de scump, încât în afara nu se mai vede decât o modestie înrudita cu indiferenta. 
Nu stiu daca, vazute din exterior, rândurile de mai sus par sa aiba - asa cum simt eu - o legatura cu devenirea mea poetica. Ele explica, în orice caz, însusirile (calitatile si defectele, care se confunda cu atâta usurinta) mele de scriitor: seriozitatea care poate parea excesiva, lipsa gratuitatii, viziunea cuprinzând într-o aceeasi aura binele si frumosul. Nu mi-am permis niciodata sa ma joc cu vorbele, pentru ca am visat întotdeauna un text cu mai multe nivele, perfect inteligibile fiecare, autonome si diferite, asemenea acelor pereti de manastire medievala pictati cu peisaje în care, din anumite unghiuri, se descopera figuri de sfinti. 
Pentru ca am înteles devreme ca scriitor nu este cel ce scrie, ci acela care se exprima cu ajutorul scrisului, scrisul a devenit pentru mine o nevoie vitala în cadrul careia obligatia de a ma exprima determina obligatia de a exista pentru a fi exprimata. Sunt ca un caier de lâna care exista numai în masura în care este tors. 

Ax

Înaltat între bine si rau, 
Ascunzând la un capat zeul, 
La celalalt antizeul, 
Sa fie numai o falica razvratire
A celui de-al doilea
Împotriva celui dintâi?
Sau este o punte
La mijlocul careia, în echilibru nesigur, 
Deasupra prapastiei am fost asezati, 
Între prima si ultima clipa a lumii
Si depinde numai de noi sa schimbam ceva, 
Târându-ne un milimetru într-o parte sau alta, 
În raportul nebunesc al puterii?
Sprijinit puternic la un capat si la altul, 
El este axul
Pe care nori învolburati de nesiguranta
Si straturi mereu mai adânc sapate de tarna
Îl rotesc în jurul lui însusi
Ca niste aripi neînstare sa-l smulga
În zbor. 

Balada

N-am alta Ana, 
Ma zidesc pe mine, 
Dar cine-mi poate spune ca-i destul, 
Când zidul nu se surpa de la sine, 
Ci-mpins de-o toana
De buldozer somnambul
Înaintând de-a valma prin cosmar.
Si iar zidesc
Cum as zidi un val, 
A doua zi iar, 
A treia zi iar, 
A patra zi iar, 
O manastire pururea lichida
Sortita sa se naruie la mal;
Si iar zidesc, 
O, var
Si caramida
Si, fara de prihana, 
O faptura
Ca armatura
Visului infam:
N-am alta Ana
Si pe mine chiar
Din ce în ce mai rar
Ma am. 

Bisericile n-au acoperișuri

Bisericile n-au acoperisuri, 
Ci aripi zgribulite pe trup, 
De sindrila, 
Pe care va veni o vreme
Sa si le deschida 

Si sa se inalte
Incet, ca in sila, 
Ducandu-si fapturile
De aur si fum
In vazduh tot mai sus, 
Zburand cu vuiet mare, precum
Un stol de pasari grele
Spre apus, 
In timp ce munti isterici, 
Amestecati cu marea
tasnita catre ei
S-ar pravali 
Frumos sfarsit al lumii
Sub cerul viu albastru
Roind de mari biserici vii.

Cat timp vorbesc

Cu dintii strânsi între vecii, 
Orice cuvânt e o încredere
Pe linia frânta între cer si mine -
Vorbindu-ti, trebuie sa fii.
Acolo-n munti, unde si brazii
Se prostern, jnepeni, pe pamânt, 
Si norii se preling pe piatra, 
Bate-n vârtejuri un cuvânt.
Cu siguranta ca al tau e
Tiranul sunet si afund, 
Vacarmul sângelui mi-l pierde, 
Dar brazii, norii îl aud.
Iubitul meu pe care nimeni
Nu l-a vazut decât în somn, 
Tata cuvintelor din mine
Si peste nerostire domn, 
Nesigur fiu
Nascut din ruga
Pe care ti-o înalt, 
Am obosit de-atâta cânt, 
De-atâtea gânduri fara sir, 
De-atâtea vorbe îngeresti.
Esti fara mila, 
Nu te vad, n-aud -
Cât timp vorbesc cu tine, 
Esti. 

A fi sau a privi

Nu ţin minte când şi cum s-a născut pentru prima oară în mine ideea că orice mi se întâmplă se întâmplă spre binele meu, că, indiferent cât de dramatică, orice întâmplare e o experienţă şi orice experienţă un câştig, dar eram încă destul de mică, din moment ce nu-mi doream decât să ajung mare, când - îmi amintesc - mă consolam de orice necaz cu gândul că am mai învăţat ceva şi astfel o să cresc fără îndoială mai repede.

În orice caz nimic nu m-a clintit din ciudata mea credinţă şi dacă timpul, trecând, a reuşit totuşi să schimbe ceva, nu esenţa ideii mele a reuşit s-o schimbe, ci finalitatea ei: când mi se întâmplă un necaz mă consolez cu gândul că am mai învăţat ceva şi astfel o să îmbătrânesc fără îndoială mai încet.

Am observat că despre lucrurile prea serioase nu îndrăznesc să vorbesc decât puţin în glumă. Asemenea unei măşti, tonul jucăuş reuşeşte nu să ascundă, ci să stilizeze gravitatea celor spuse. Absoluta mea încredere în puterea benefică a experienţei şi-n forţa curativă a suferinţei s-a transformat cu timpul dintr-o concepţie de viaţă, într-un destin, şi chiar într-un destin literar - din moment ce orice mi se întâmplă reprezintă un spor de cunoaştere şi, la rândul lor, toate jertfele de pe altarul cunoaşterii au, cu puţin noroc, şansa de a fi aprinse de ochiul zeului şi transformate în pagini, eu însămi nu sunt decât un prilej dat vieţii să se întâmple, un martor benevol şi plin de atenţie al propriilor mele tragedii. Veşnic plecat de acasă, mereu în documentare în propria sa viaţă, spiritul meu este prea ocupat cu privitul pentru a putea fi cu adevărat înfrânt sau învingător şi chiar pentru a putea fi. A fi şi a privi devin două verbe opuse şi violent exclusive în lumina unui întreg destin. A fi sau a privi, asta e întrebarea.

În această perspectivă, a aştepta nu înseamnă a pierde timpul, ci a te împărtăşi dintr-o psihologie colectivă infinit sugestivă; a fi înşelat nu e numai o umilinţă, ci şi o revelaţie; a fi lovit nu e numai o durere, ci şi o descoperire. A merge cu autobuzul, a vizita un bolnav, a fi bolnav chiar, a vorbi cu un copil, a face piaţa, a întâlni un prieten, a fi nedreptăţit, a fi lăudat, a fi iubit, a nu fi iubit devin, din simple întâmplări, situaţii magice de dezvăluire a lumii, prilejuri de uluitoare surprize în univers. A fi pentru a privi iată o fascinantă terapeutică, iată o soluţie.

Batrani si tineri

Batrâni si tineri, 
Toti stângaci, 
Nu înca unii
Iar ceilalti nu mai, 
Si-n sâmburul din care ma desfaci, 
Un biet adult se înmulteste. Vai, 

Ce jalnic fragmentati
Si fara miez, 
Timpi departati egal de mine!
O, Doamne spune-mi unde sa m-asez
Când toate vârstele îmi sunt straine
Si în zadar
Copilul care sunt
Cauta speriat un timp carunt
Sau chiar, 
Mergând cu visul mai departe, 
O cât mai luminoasa moarte...

Dar nu gaseste disperat decât
O nemurire-n care i-e urât. 

Batrani, sihastri

Îmbatrâniti sihastrii în paduri, 
Blana de lup li s-a lipit de trup, 
Parul le tese ochii, 
Le astupa urechile
Si-n barbile-ncâlcite albinele-si fac stup.
Ei nu-si aduc aminte de ce-au venit aici
Si nu mai stiu de mult cuvântul
Pe care trebuiau sa-l strige lumii.
Din când în când, în chip de vultur, 
Li se trimite semn de voia cereasca, 
Dar batrânii se joaca împletind în penele pasarii flori
Si Dumnezeu mâniat nu întelege
Ca ei au uitat sa urasca. 

25 Martie 1942

Durerea aceea, 
Batrâna de mult, 
Începuta la 5 dimineata, 
Ale carei racnete neomenesti
Le ascult
Si le rascumpar
Cu viata;
Durerea, în vidul careia
Toate literele mele, 
Ca sa îl umple, se-arunca, 
Dar, mai reala decât istoria
Literaturilor lumii, femeia
Se zbate urlând
Sub cea mai totala porunca
A universului
Expulzat înainte
De contractii si hohote
Nemaiînnabusite de plâns;
Durerea aceea
Cuminte, 
Schimbata pe mine
Spre prânz...

Acolo sus

Acolo sus pe munte casa
Apare şi dispare dintre nori.
Cine-o îmbracă în atât de laşe scuturi
Şi-o părăseşte-atât de deseori?
Ochilor noştri cine-o lasă pradă
Şi ochii noştri, cine pradă ei?
Stăm atârnaţi de jilava icoană
Ca lacrimile-n geana unor nesiguri zei.
Ne-o amintim din altă viaţă sau
E numai presimţire groaza?
Trăim însă, dacă trăim, ca să vedem
Acolo sus pe munte casa...

Aceasta plutire

Ce poate fi fericirea, 
Daca nu aceasta plutire
Printre fructe si frunze, 
In raza de miere prafoasa, fosnind
Pe locul vrajit unde viata sfarseste
Dar nu-ncepe moartea
Si-ntre ele e numai
Un limpede jind
Cu miros de prune urcand spre alcool, 
De fum si de iarba uscata?
Ce poate fi fericirea
Daca nu sa adormi, 
Asteptandu-ti sfarsitul, 
In septembrie, 
Intr-o livada? 

Acoperită de rouă

Acoperită de rouă, 
Ţară a frunzelor fragede, 
Câte milenii încă
Nu vei obosi să te naşti?
Leagăn de nenorocire
Atât de frumos încât nimeni
Nu are timp să renunţe
La verdele tău cimitir, 
Ţărână bogată în sare
Depusă din lacrimi pe care
Albii de râuri le duc
Şi le umplu cu peşti;
Şi plânsul îţi e roditor, 
Mamă fără odihnă
Şi negândită, crescând
Mieii în oi spre jertfire, 
Din morţi extrăgând ierburi vii
Şi din suferinţă iubire.
Pace şi linişte ţie, 
Dăruitoare nebună, 
Sub cerul de sânge uitat
Şi vânăt de frig, noapte bună.

Agățați în crengi

Agăţaţi în crengi, 
Unii pe jumătate uscaţi, 
Alţii abia dând în pârg, 
Dar toţi cu hainele vestejite, 
Fibroase, 
Cu aripile încâlcite de vânturi, 
De mult nemaiîncercând să se desprindă
Şi să cadă, 
Ca şi cum ar şti
Că mai jos sunt alte crengi, 
Pe care se vestejesc
Alţi îngeri. 

Candva arborii aveau ochi

Cândva arborii aveau ochi, 
Pot sa jur, 
Stiu sigur
Ca vedeam când eram arbore, 
Îmi amintesc ca ma mirau
Ciudatele aripi ale pasarilor
Care-mi treceau pe dinainte, 
Dar daca pasarile banuiau
Ochii mei, 
Asta nu îmi mai aduc aminte.
Caut zadarnic ochii arborilor acum.
Poate nu-i vad
Pentru ca arbore nu mai sunt, 
Sau poate-au coborât pe radacini
În pamânt, 
Sau poate, 
Cine stie, 
Mi s-a parut numai mie
Si arborii sunt orbi dintru-nceput...
Dar atunci de ce
Când trec de ei aproape
Simt cum
Ma urmaresc cu privirile, 
Într-un fel cunoscut, 
De ce, când fosnesc si clipesc
Din miile lor de pleoape, 
Îmi vine sa strig -
Ce-ati vazut?... 

Cumințenia Pământului

E mare, greu de urnit si rabdatoare, 
Dac-o lovesti durerile sunt simtite dar tac, 
E mare, de-aceea poate sa stea nemiscata, 
Poate sa vorbeasca doar o data sau de doua ori într-un veac.

Stim ca exista, trupul ei mare
Stim ca ne sprijina daca-am gresi, 
Stim ca nu poate sa moara, ca lânga sânii ei
Putem sa ne-ntoarcem copii.

Si-atunci când aerul se va face cald si matasos între noi, 
Când nu ne vom teme unii de altii, de vânt, 
Vom sti ca vorbeste Cumintenia pamântului, 
Cumintenia acestui pamânt. 

Cel viu

E chiar atât de greu sa ghiciti?
Dupa numarul de frunze cazute
Nu va dati seama?
Nici dupa fosnetul de ziar
Al norilor?
Nici dupa aceste pietre
Gata sa ma urmeze prin vazduh
Vâjâind?
Nu banuiti dupa ochii mei
Semanând atât de tare cu ochiul, 
Dupa mâinile mele atât de asemenea
Mâinii supreme, 
Dupa ranile mele zugravite
De atâtea milioane de ori?
Nici dupa excitatia
Arborilor-femele
Gata la trecerea mea
Sa lepede crucile înainte de vreme?
Iertati-ma, uit mereu
Ca e totul prestabilit.
Si totusi, un ultim cuvânt:
"Nici dupa cele ce spun
Nu stiti cine sunt?" 

Cândva voi fi-mbatranit destul

Când voi fi-mbatrânit destul
Sa nu îmi mai doresc sa mor
O sa ma sui într-un patul
Cu miros bun, adormitor

De grâu încins sub bolti de stuh, 
De floarea-soarelui uscata, 
De praf batrân si de vazduh
Pe care-l stiu de altadata;

O sa ma-ntind printre gramezi
Fara dorinte, fara gând
Si nici macar n-o sa visez
Perechi de vorbe-alunecând;

În dulcele cosciug de boabe
Voi sta zâmbind cu ochii-nchisi, 
O sa îmi joace pe pleoape
O raza din acoperis;

Uimita fara de pricina
Din când în când o sa adorm, 
Ma va trezi câte-o albina
Cu bâzâitul ei enorm, 

Curând miresmele vecine
Ma vor topi în sinea lor, 
Voi fi batrâna, va fi bine
Si nu-mi voi mai dori sa mor. 

Alunec, alunec

Sunt primul om care îmbătrâneşte
Sub soare.
Singură descopăr, 
Şi fără să mă poată ajuta cineva, 
Această enormă mirare
A trupului încă al meu
Dar rămas
Ca pe un ţărm părăsit în prăpăd, 
În timp ce eu
Alunec, alunec pe mare
Până nu mă mai văd.

Face oricine ce vrea

În grădina mea, şirete, 
Piersicile-s violete, 

Iar prunele, şi mai şi, 
S-au făcut portocalii;

Căţăraţi cu mult dichis, 
Strugurii cresc în cais;

Castraveţii cum să spun, 
Au pornit să urce-n prun, 

Pe-o tulpină de mărar, 
Se roşeşte-un gogoşar;

Sub o frunză de măcriş, 
Creşte-o floare pe furiş;

Sub o tufă de urzici, 
Ziua doarme-un licurici;

Sub un fir de caprifoi, 
Stă şi toarce un pisoi;

La umbră de pătrunjel, 
Doarme dus şi un căţel;

Profitând că nu-s un zbir, 
A crescut şi-un fir de pir;

Şi văzând că-i slobodă;
Creşte-n voie-o lobodă, 

Ba, ceea ce-i prea de tot
Se întinde şi-un troscot;

Iar un dovlecel grăbit
Sare gardul ilicit.

Ce să fac? Tot ce se poate
Că-i prea multă libertate.

Mi-a spus mie o furnică
Multă libertate strică.

Iar o viespe rea de gură
Mi-a spus că-i harababură.

Dar nu vreau să schimb nimic, 
De aceea şi eu zic:

Uite că-n grădina mea
Face oricine ce vrea.

Carantina

Durerea nu e contagioasa, 
Va asigur, durerea nu se transmite, 
Nici un nerv rasucit în trupul aproapelui meu
Nu produce în mine sfâsietoare atingeri.

Durerea nu e contagioasa, durerea
Singularizeaza mai atroce decât zidurile, 
Nici o carantina nu izoleaza atât de perfect, 
E banal ce spun - acesta e argumentul.

Doamne, câta literatura continem!
Sentimentele - va amintiti? - le-am învatat înca la scoala.
În jurul patului celui ce moare ei plâng, 
Dar nu se contamineaza de moarte nici unul.

Fiti linistiti, privegheati altruisti pe bolnavi.
Nu veti lua durerea lor, fiti fara teama.
A murit. Vrea cineva sa-l urmeze?
Numai bocete traditionale. 

Fapt divers

Ieri dimineaţa pe la ora şapte, 
Când era încă aproape noapte

Şi toţi copiii dormeau încă tun, 
A fost săvârşită o crimă în prun.

Un vierme necunoscut s-a introdus
În pruna cea mai de sus.

I-a supt sângele dulce şi-n grabă
A azvârlit-o fără viaţă în iarbă.

Apoi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, 
A plecat.

La ora opt şi zece minute apoi, 
Furnicile au descoperit trupul prunii-n trifoi, 

Şi l-au aşezat pioase pe-o pernă
Umplută cu foi de lucernă, 

Şi l-au prohodit bătrâneşte pe rând, 
Şi l-au coborât în pământ.

La ora nouă şi cinci au venit păsările, detectivii cei mici, 
Şi le-au anchetat, şi le-au acuzat pe furnici.

La ora zece fix au apărut procurorii cei mari, 
Îmbrăcaţi în uniforme de grădinari.

Au pus întrebări prunelor înspăimântate
Şi-au cercetat totul cu severitate, 

Şi-au dat în urmărire cu semnalmente ferme
Un vierme.

La ora treisprezece şi două minute exact, 
Încă nu-l pomenea pe vinovat.

Ei nu ştiau că viermele nu fusese vierme, ci omidă
Pe care nu aveau cum s-o prindă, 

Pentru că se transformase, fără nici un martor ocular, 
Într-un fluture extraordinar

Ce se învârtea ironic şi graţios, 
Ca să vadă ce se mai petrece jos, 

Iar ei, obosiţi de anchetă şi urmărire, 
Se opreau din când în când să-l admire.

Făcând lumină în mine

Făcând lumină în mine
Se-ntunecă în jur, 
Când se apropie zorii, 
La mine se-nserează
Nu pot vedea şi-n afară
Şi-nlăuntru în acelaşi timp.
Fructele, florile, fiarele
Le pot inventa numai când nu le găsesc.
Nimic din ce ascund nu trăieşte
Dincolo de hotarele mele.
Niciodată, niciodată nu se va sparge
Echilibrul perfect
Care doarme-ntre lume
Şi sufletul meu?
Numai pentru că nu există-n afară
Îl văd în mine-atât de limpede pe Dumnezeu?

Litere

Aceasta spaima a curgerii
Dinspre A, 
Niciodata spre A, 
Aceasta spaima
De-a trece
Prin toate literele
Pe care le stii dinainte
De la ceilalti
Care le-au strabatut
Cum le-a fost norocul, 
Pîna la Q, pîna la T, 
Cei mai fericiti pîna la Z, 
Dar neîntorsi niciodata
Nici unul, 
Nici unul în stare
Sa sara înapoi
Peste ''A'', 
Nici unul care sa banuiasca macar
Ce este înainte
Sau dupa sfîrsitul alfabetului:
Tot litere?
Tot litere?
Tot litere? 

Zbor

De boala de care sufar
Nu se moare, 
Ci se traieste
Substanta ei este chiar eternitatea, 
Un fel de cancer al timpului
Inmultindu-se din sine fara oprire.
E o boala impecabila, 
O suferinta perpetua ca o vocala de sticla
Laminata in vazduhul asurzitor, 
O cadere
Careia, numai pentru ca e fara sfarsit, 
I se spune zbor.

Învaţă-mă să ard întunecat

Lasă-mă să m-aprind de întunericul tău, 
În lumina feroce
Învaţă-mă să ard întunecat, 
Modelează după forma aripilor
Flacăra mea
Şi purific-o de orice culoare.
Sau, 
Şi mai bine, 
Dă-mi o sămânţă de întuneric, 
S-o îngrop în pământ
Şi-nvârte mai repede anotimpurile
Să crească, 
S-o seamăn din nou.
În lumina feroce
Ar fi atunci păduri şi lanuri, 
Crânguri, livezi, pajişti şi codri de noapte.
O beznă tandră
În care am putea muri oricând am vrea, 
Un întuneric în care
N-am mai fi frumoşi, nici buni, 
Ci doar singuri, 
Şi nemaitrebuind să privim, 
Închizând ochii, am putea vedea.

ABSENȚA FORMEI

Mult înainte de a cunoaste sumara formula calinesciana referitoare la poezie - sentiment sterilizat de tehnica - am simtit ca pe o fatalitate contradictia dintre sufletul si înfatisarea unei poezii, am simtit, mai precis, nevoia ca înfatisarea unei poezii sa fie cât mai putin epatanta, cât mai nesclipitoare si mai lipsita de podoabe, pentru a nu distrage atentia de la ceea ce ea îmbraca numai, de la ceea ce - în mod fatal si atât de adesea dezastruos - nu poate exista în afara materiei care se numeste cuvânt. Din pacate, stiu poeme asemenea acelor medievale vesminte pastrate în muzee, atât de bogat împodobite încât stau singure în picioare, existând orgolioase în sine, fara nevoia de a îmbraca un trup viu, si mi-a fost întotdeauna teama de tendinta si puterea formei de a se substitui fondului de a profita de fatalitatea potrivit careia acesta nu poate exista în afara ei. De la aceasta intuire a dilemei în care poezia are de ales între a nu exista sau a exista tradata de cuvânt, de la aceasta asimilare a actului de creatie cu presimtirea unei nenorociri, am ajuns cu vremea la întelegerea poeziei ca un continuu si riscant efort de renuntare la forma, de diminuare a ei pâna la punctul primejdios în care pot sa stea în cumpana gândul spus si cel nespus. Importanta a devenit astfel nu spunerea, ci sugerarea, determinant a devenit raportul dintre ceea ce se întelege si ceea ce se exprima. 
Sa exprimi putin, pentru a sugera enorm; sa spui si mai putin, pentru a sugera si mai mult; sa nu mai spui nimic pentru a subîntelege totul - iata treptele unei apoteoze pe cât de ideale, pe atât de imposibile. 
A prefera poeziei tacerea - care o cuprinde în sine asa cum albul cuprinde în sine toate culorile - este în acelasi timp logic si aberant: logic, pentru ca se vorbeste atât de mult, încât rostul poeziei a devenit acela de a restabili tacerea; aberant, întrucât cine ar mai fi în stare atunci sa deosebeasca tacerea de liniste?! A prefera poeziei tacerea - preferinta îmbogatita de sentimentul imposibilitatii ei - înseamna a accepta definitia potrivit careia capodopera nu este o chestiune de forma, ci de absenta a formei. În felul acesta, aproape sinucigas, îmi permit sa nutresc enorma iluzie de a ma sustrage definitiei calinesciene. Am visat întotdeauna o poezie simpla, eliptica, aproape schematica, având farmecul desenelor facute de copii în fata carora nu esti niciodata sigur daca nu cumva schema este chiar esenta. 

Cartea și Lumea

"Lumea exista pentru a se ajunge la o carte" spunea Mallarmé, si nu mi-am închipuit ca poate fi ceva mai radical în materie de suprematie a literei asupra gestului, pâna când am aflat ca sumerienii credeau - cu acea credinta totala care nu se leaga de cauze si concluzii, ci de viata si moarte, cu acea credinta straveche al carei secret nu numai noi, ci si romanii îl pierdusera de mult - ca un lucru care nu e scris nu are existenta ontologica, nu exista. Astfel, sumerienii stergeau din celebrele lor liste de regi pe cei rai, negându-i nu numai pentru viitor, ci si pentru trecut, convinsi ca, prin asta, reechilibreaza universul pe care crimele acelora îl lipsisera de armonie si de cumpana. 
Ce fericita si minunata convingere! Ce coplesitoare genealogie a scrisului, pe umerii fragili, si de atâtea ori iresponsabili, ai caruia se aseaza, cu gravitate si speranta, universul întreg! Si ce imperativa obligatie ca, daca lumea exista pentru a se ajunge la o carte, cartea, la rândul ei, sa existe pentru a se ajunge la o lume. 

Avram Iancu

Dormind înainteaza cântând din fluier stins
Învinsul crai al adormirii noastre, 
În urma lui cresc codri mari de plâns
Si hohotesc nemuritor dezastre.

În urma lui se ara singur de cutremur
Pamântul nostru pustiit de somn
Si singur, sub al zilei rosu tremur, 
Se seamana cu oase vechi de domn.

Ar fi destul îndemnul din fluier sa-si suspine
Si-ar încolti pamântul scârbit razboinici grei, 
Dar el e încoifat c-un roi somnos de-albine
Si-armate are-n turme picotitorii miei;

Dar struguri dulci se-mbata si atipesc în vie, 
Dar norii-adorm pe ceruri si undele pe lac, 
Dar grânele se culca si se sfârsesc în glie, 
Sub greutatea florilor de mac;

Dar dorm în albii râuri si frunzele-n paduri, 
O tara-ntreaga transhumata-n vis, 
Pe când maritu-i rege cu ochi deschisi si suri, 
Dormind înainteaza cântând din fluier stins. 

Asteapta Sa Vina Octombrie

Asteapta sa vina octombrie.
Asteapta sa treaca
Tulburea fuga de moarte
Ascunsa în rut, 
Neroada furie a cresterii
Si coacerea oarba.
Asteapta pâna creanga
Se leapada de fructe
Si fiara îsi uita
Puiul crescut.
Ramâi în cer
Pâna când ziua
Are curajul sa se umileasca, 
Punându-se cu noaptea
Spate-n spate
Sa vada cine-i mai înalt
Si noaptea gingasa se-apleaca
Spre a parea
Egale si surori.
Nu te-apropia
Pâna te cheama
Sânge stângaci
Ca sa cobori.
Tu vino numai când rasare
Înlacrimatul soare de octombrie
Din oul varuit cu nouri, 
Clocit în calde vesnicii, 
Pândeste cumpana din care
Se lasa-n jos cuminte -
Atunci
Poti, chip de om purtând, 
Sa vii! 

CULEGĂTORUL DE CIUPERCI

Ca si oamenii, ciupercile se deosebesc foarte greu între ele si este o adevarata arta (arta, nu stiinta, pentru ca regulile sunt în continua fluctuatie si legile schimbatoare dupa imponderabile si capricioase caracteristici ale vazduhului) sa le poti distinge pe cele bune de cele rele. 
Înaintezi prin padurea de foioase, prin linistea aceea verde si bruna care este formata - asa cum pe discul lui Newton albul este format din suma tuturor culorilor - din contopirea a infinit de multe si de neînsemnate sunete (fosnete, fâsâituri, ciripiri, batai de aripi, zbateri de frunze, trosnete de crengi, picurari de seve, clipociri de ape, furisari de blanuri, târâiri de solzi) dând la un loc acea senzatie de pace si singuratate ce îndrazneste sa defineasca fericirea, înaintezi prin aerul umed si bun conducator de senzatii, prin verde si brun senzual, si deodata zaresti o licarire alba, pastoasa. "O ciuperca!" exclami (Diogene exclama "un om!") si te repezi înspre ea. 
De aici începe întrebarea. Ea nu se pune, ca în cazul florilor, în celebrii termeni, neogrecesti, ai lui Ienachita Vacarescu ("S-o iau, se strica, s-o las..." etc.), ci infinit mai transant si mai insolubil. Este rea sau buna? Este otravitoare sau comestibila? Pentru ca, iata, acesta era adevarul spus pâna la capat, al carui maniheism ma jenam sa-l rostesc în întregime: ciupercile nu se împart în rele si bune, ci - mult mai limpede, mai ne-eufemistic, mai explicit - în otravitoare si comestibile. 
Cum sa le deosebesti? Cum sa le distingi? Cum sa nu te înseli? Exista atlase si enciclopedii, dictionare si ghiduri, dar ilustratiile si explicatiile teoretice sunt atât de schematice pe lânga infinita diversitate a vietii! În natura, esentele se amesteca, se împletesc, se prefac, încât nu poti fi niciodata sigur pe care trebuie s-o înconjori, sa n-o atingi (lasând-o astfel, nestânjenita, sa se înmulteasca si sa umple pamântul) si pe care o poti culege cu încredere si devora cu nesat (stârpind-o - inconstienta si ironica recunostinta! - astfel). Oroarea acestei selectii, care cu o clipa înainte nu parea decât idilica si incerta, apare numai în momentul în care ai altruismul sau perversitatea sa-ti imaginezi un enorm culegator înaintând printr-o cosmica padure si aplecându-se dubitativ asupra ta, potrivit universalei legi dupa care ceea ce e bun se manânca, iar ceea ce e otravitor nu se atinge. 
Sa fie moralizatoare aceasta istorioara? Sa fi scris eu - spre bucuria celor ce ma suspecteaza de înclinari mai mult morale decât estetice - o fabula? As fi dispusa sa o admit, poate, daca nu mi-ar fi frig în umbra imensa a culegatorului, si daca as sti cu certitudine ce-ar fi facut Diogene cu omul cautat, daca l-ar fi gasit... 

Ca şi cum

Ca şi cum însăşi lumina
Ar fi doar o plantă ce creşte
Şi stelele ar avea rădăcini
Raze subţiri care sug, 
Simt cum din mine îşi trag
Inexplicabila hrană
Toţi aştrii, urmând bisturiul
Ca stolul de corbi după plug.
Mi-e frică de-atâta lumină, 
De prea multe flori îmi e frig, 
Mi-e somn de iubirea deplină
Şi nu ştiu pe cine să strig
Să stingă în mine
Cereasca grădină, 
Să spargă din calea oceanului negru
Extaticul dig. 

Ca Si Cum Luna

Ca si cum luna ar avea ceva de spus
In dragostea-ura care ma leaga de nea
Pornise sa scrie pe omat stralucitoare
Litere pe care
Tot ea le stergea.
O amenintare poate
Sau poate un sfat, 
Ceva important mi se transmitea, 
Cuvintele straluceau si tipau
Pe campul pustiu
Ca paunii 
Trebuia sa raspund, 
Intunericul isi tinea respiratia, 

Palida, zapada astepta, 
Cu totii credeau
Ca eu stiu
Limba moarta a lunii...

Cine din mine

Cine din mine ti se închina
E vinovat în fata mea, 
Cine din mine nu ti se-nchina
E alungat din fata mea.

Cum sa ma-mbun si cum sa m-astâmpur, 
Ca în fragede foi învelita-n eresuri?
Cu gânduri si frunze, cu soapte si sâmburi, 
Ironice înger, zadarnic ma-mpresuri.

Zadarnic în ornice mi se termina
Timpul ca apa dintr-o ulcea.
Cine din mine ti se închina
E vinovat în fata mea.

Cu scârba-l alung si cu mare mirare
Pe cine din mine nu ti se prosterna, 
Sub bezna cea limpede si cântatoare
A ochiului stins de pleoapa eterna.

Cine din mine ti se închina
E vinovat în fata mea, 
Cine din mine nu ti se-nchina
E alungat din fata mea.

Sa cad într-un somn ca-ntr-un fund de ocean
Fara iesire si fara plângere, 
Unde visându-te o data pe an
Mult sa ma mir de viata mea, îngere. 

Balanta cu un singur talger

Sunt vinovata numai pentru ceea ce n-am facut.
Paduri tropicale crescute printre coloanele
Unor temple în care nu m-am închinat, 
Oceane de frunze
În care nu m-am lasat îngropata, 
Dusmani pe care nu i-am urât, 
Sabii pe care am refuzat sa le mânui, 
Cuvinte pe care n-am învatat sa le tip, 
Trupuri pe care nu le-am iubit, 
Fiare pe care nu le-am ucis, 
Fluvii în care nu m-am înecat, 
Rasarituri pe care n-am apucat sa le vad, 
Piscuri pe care n-am apucat sa le urc, 
Muzee amenajate în corola unor crini
Pe care nu i-am mirosit niciodata!
Toate vor avea dreptul sa ma acuze.
Si faptele mele, oricât de bune, 
Nu vor reusi sa mentina un echilibru
Oricât de instabil, 
Pentru ca nu între bine si rau
Va fi balanta din urma, 
Ci între a fi fost si a nu fi fost. 

Cântec

Lasa-mi, toamna, pomii verzi, 
Uite, ochii mei ti-i dau.
Ieri spre seara-n vântul galben
Arborii-n genunchi plângeau.

Lasa-mi, toamna, cerul lin.
Fulgera-mi pe frunte mie.
Asta-noapte zarea-n iarba
Încerca sa se sfâsie.

Lasa, toamna-n aer pasari, 
Pasii mei alunga-mi-i.
Dimineata bolta scurse
Urlete de ciocârlii.

Lasa-mi, toamna, iarba, lasa-mi
Fructele si lasa
Ursii neadormiti, berzele neduse, 
Ora luminoasa.

Lasa-mi, toamna, ziua, nu mai
Plânge-n soare fum.
Însereaza-ma pe mine, 
Ma-nserez oricum. 

Cantecul

Cântecul asta îl scriu pe frunze cu-o duda, 
În urma mea vin furnici în cohorte si-l sorb, 
Nici o ureche nu va putea sa-l auda
Si tot vazduhul va fi pentru raza mea orb.

Furnicile însa îl vor purta în pamânt
Si ploile nu vor putea patrunde sa-l stearga, 
Semintele îl vor întelege cazând
Si-l va simti numai fragedul vierme din fraga.

Iarba-l va scoate anul viitor la lumina
Si o sa-l creasca si-o sa-l usuce soarele, 
Iar dac-o sa aiba noroc or sa vina
Si or sa-l pasca somnoroase si indiferente mioarele.

Va curge în lapte apoi întelept, înstelat, 
Si nimeni n-o sa-si mai aduca aminte
C-a fost zamislit din pacat, 
C-a fost gândit în cuvinte. 

Acasa

Era un timp când ma simteam
În trupul meu acasa, 
Stiam locul fiecarui lucru -
Fereastra în care rasare soarele
Si peretele dinspre nord, 
Nu-mi era niciodata urât, 
Îmi gaseam de dimineata
Pâna seara de lucru, 
Iar daca plecam undeva
Abia asteptam sa ma-ntorc.
Acum de-atâta ordine mi-e sila
Si de stiutulpederost mi-e somn, 
Nu mai tin minte când am fost adusa
În încaperea prea frumoasa pentru mine.
Cautam pe cineva si i-am ramas în loc?
Sau poate-a fost o cursa
În care-s prinsa înca?
Astept de mult si am uitat pe cine...
Oh, mi-e atât de frig în casa asta!
Dac-as pleca acum, ar fi detot. 

Cand Ma Voi Trezi

Cand ma voi trezi va fi zapada
Asezata frumos
Pe carti si pe covor, 
In jurul capului
Ca o diadema pe perna, 
Cearceaf peste piele, usor.
Va ninge-n odaie tacut, 
Cu fulgi enormi
Ca sufletele de papadie, 
Cazand atat de incet
Incat intre tavan si podea
Au nevoie de o vesnicie.
Voi zari apoi pasari batrane
Aciuite pe rafturile bibliotecii, 
Cu penele crescute diform 
Ca sa se depuna atata zapada
Cat a trebuit sa dorm?
Nu cumva
Intre timp am murit?
Si ma voi ridica
Sa fug 

Inspaimantata, 
Dar pasarile vor scoate
Un fel de ras carait
Aratand cu aripa
Cum talpile mele
Nu lasa urme-n zapada. 

Adorm, adormi

Adorm, adormi, 
Cum stam cu ochii-nchisi
Parem întinsi alaturi
Doi tineri morti egali.
Auzi ce somnoros fosneste soarele
Prin ierbi uscate, 
Cerul e moale si lasa pe degete
Un fel de polen.
Peste fetele noastre se muta
Umbrele cârdurilor de pasari, 
Mirosul strugurilor ne patrunde.
Adormi, 
Nu te speria, 
Pletele noastre vecine
Rasfirate în iarba
Au început sa prinda radacini, 
În curând frunzele ne vor înveli
În auriul omat.
Niciodata n-am semanat mai mult, 
Aripile ti s-au afundat în tarâna
Si nu se mai vad. 

Balada Vamilor

Sa nu te sperii mi-ai spus 
Zeul de culoarea frunzelor vechi
Apare la vama de apus, 
Are
Plisc de pasare cantatoare, 
Gemete inchise-n auz
Si ochiul deschis ca de mort.
E insotit de caprioare
Si cerbi
Inaintand regeste-n perechi
Cununate cu inele vestede de ierbi 
El te va duce pana la vama de nord. 

Acolo te-asteapta
Zeul batran 
Din orbita lui dreapta
Norii se scurg, 
Din orbita lui stanga
Se face amurg, 
E chircit si e span, 
Are gura natanga, 
Cloceste oua de serpi la subtiori, 
Pe umeri ii cresc pene de ciori, 
La coate aripi de peste, 
El croncane rar, ragusit 
Glasul lui te-nsoteste
Pana la vama de rasarit.
De unde
Trebuie sa te conduca un copil
Care se-ascunde.
E zeu, dar nu vrea sa recunoasca, 
Se face cand ciocarlie, 
Cand broasca, 
Ii atarna barbi de papadie, 
Aripi fluturesti, 
Coarne de crengi, 
Cocoase de melci.
Poti sa-l ghicesti
Doar
Dupa sirul amar
De cocori
Care-l urmeaza, 
Dupa firava raza
Incarceiata deasupra lui
De trei ori, 

Dupa tremurul frunzei de dud, 
Mai pripit.
Lasa-te haituit mi-ai soptit 
Pana la vama de sud.
Dar nu te trezi mi-ai strigat 
Acolo te-asteapta stapana
Intregului regat.
Iti va trece peste ochi mana, 
Sa nu-ti fie frica, 
Sa crezi 
Ea este zana
Cu glas ascutit de paun, 
Cu miros de capsuna, 
Cu fustele din foi de matraguna, 
Cu buzele verzi, 
Cu parul de apa aiuritoare
Spre mare;
Pasarile ii trec prin corp, 
Pestii prin plete 
Nu te trezi! 
Soparlele-si leapada pieile bete, 
Soarele sta in palma ei orb
Si nu face zi
Numai luna de fiere
Picura de sus
Peste noi...
Daca ai putere
Sa visezi ca adormi mi-ai mai spus 
Poti sa te intorci inapoi
Prin vama de-apus. 

Am obosit

Am obosit sa ma nasc din idee, 
Am obosit sa nu mor -
Mi-am ales o frunza, 
Iata din ea ma voi naste, 
Dupa chipul si asemanarea ei, usor
Seva racoroasa o sa ma patrunza
Si nervurile îmi vor fi fragede moaste;
De la ea o sa învat sa tremur, sa cresc, 
Si de durere sa ma fac stralucitoare;
Apoi sa ma desprind de pe ram
Ca un cuvânt de pe buze.
În felul acela copilaresc
În care
Se moare
La frunze. 

Aman mereu

Amân mereu sa trec precum în moarte-n cuvinte, 
Dar ca în moarte am certitudinea ca voi intra, 
Dusa cu sila, plângând dupa ceea ce las, 
Încercând sa ma-ntorc de la fiece vama-a vazduhului.

O, de-as avea riscanta credinta a dacilor
Nerabdatori sa patrunda în bucurie prin moarte, atunci
Straluminata, cu fruntea aproape statuie, 
M-as pierde zâmbind pentru fericirea cuvintelor.

O, de-as avea riscanta credinta a dacilor, 
Orice secunda sa simt ca-mi înapoiaza milenii, 
O, de-as avea absurda credinta a dacilor, 
Cei înselati atât de crunt dupa moarte...