Hipnotizat de-adînca si limpedea lumina
A boltilor destinse deasupra lui, ar vrea
Sa sfarme zenitul, si, -nnebunit, sa bea, 
Prin mii de crengi crispate, licoarea opalina.

Nici valurile noptii, nici umeda perdea
De nouri nu-i goneste imagina senina;
De-un stralucit albastru viziunea lui e plina, 
Oricît de multe neguri în juru-i vor cadea…

Dar cînd augusta toamna din nou îl înfasoara
În tonuri de crepuscul, cînd toamna prinde iara
Sub casca lui de frunze un rod îmbelsugat, 

Atunci, intrînd în simpla, obsteasca armonie
Cu tot ce-l limiteaza si-l leaga împacat, 
În toamna lui, copacul se-nclina catre glie.